Conform dicţionarului regionalizarea înseamnă “împărțirea în regiuni sau districte administrative: a aranja regional”. Regionalizarea este adesea confundată cu regionalismul şi este considerată de unii ca fiind o ameninţare la adresa statutului naţional. Regionalizarea nu este o ameninţare la unitatea teritorială a României. Adepţii procesului de descentralizare nu doresc să dezintegreze ţara ca stat ci urmăresc să-i îmbunătăţească performanţele economice printr-o guvernare de tipul multi-nivel.
Regionalism v.s. Regionalizare
« Regionalismul reprezintă conştientizarea intereselor comune (regiunea fiind percepută ca un teritoriu considerat omogen de către oamenii care îl locuiesc) şi în acelaşi timp aspiraţia de a participa la gestiunea acestor interese ». Cu alte cuvinte o comunitate care se consideră capabilă să rezolve problemele locale în detrimentul statului, considerat prea îndepărtat şi prea mare. « Regionalizarea are ca punct de plecare dezechilibrele regionale sau conştientizarea acestora…statul poate astfel recunoaşte o identitate regională (regiunea fiind de data aceasta ca un teritoriu considerat omogen de către stat) şi poate lua măsurile necesare pentru ca regiunile să participe la gestionarea afacerilor proprii ».
Regionalismul e privit de mulţi ca un termen cu dublu sens : „o mişcare de sus în jos (regionalizarea), iar mişcarea de jos în sus (regionalismul).” Ambele sunt concepte ce descriu mişcări în plan regional, interacţionând reciproc. Cu toate acestea există o diferenţă : „regionalismul ca termen întâlnit în discursul politicienilor, care poate duce la federalizare (un ansamblul teritorial cu o istorie şi cultură comună ce poate dobândi competenţe pentru politicile publice)” şi regionalizarea care este „o acţiune administrativă ce vizează crearea unor spaţii de cooperare şi defineşte noi unităţi administrativ-teritoriale.”
Prin urmare, regionalizare înseamnă dorinţa de a ajunge la un echilibru al dezvoltării economice, prin ridicarea nivelului zonelor mai slab dezvoltate, iar pentru aceasta, regionalismul militează pentru ajungerea regiunii la puterea de decizie. Fie că e vorba despre regionalism, fie despre regionalizare, descentralizarea este principalul beneficiu al celor doi termeni. Descentralizarea care aduce cu ea şi procesul de guvernare multi-nivel.
Guvernarea multi-nivel
Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OECD) încurajează acest gen de guvernare multi-nivel: “descentralizarea a făcut ca guvernele locale și regionale să fie mai puternice și se presupune că a crescut capacitatea lor de a formula și aplica politici. Guvernele locale și regionale, îngrijorate că economiile lor sunt din ce în ce mai expuse concurenței mondiale, se așteaptă acum să influențeze politicile publice, astfel încât acestea să aibă un impact real și pozitiv asupra îmbunătățirii competitivității economiei regionale și a bunăstării locuitorilor.”
Viziunea Uniunii Europene asupra guvernării multi-nivel este redată de Comitetul Regiunilor – un organism consultativ care reprezintă autorităţile locale şi regionale din UE. Rolul acestuia este de a face cunoscute punctele de vedere locale şi regionale cu privire la legislaţia UE, lansând rapoarte sau „avize” pe marginea propunerilor Comisiei Europene: „Uniunea trebuie să lucreze în parteneriate prin promovarea unei culturi a guvernanței pe mai multe niveluri.”
Consiliul Municipalităţilor şi Regiunilor Europene, fondat la Geneva în 1951 este cea mai mare organizație a autorităților locale și regionale din Europa, membrii săi sunt peste 50 de asociații naționale de orașe, municipii și regiuni din 40 de țări. Împreună, aceste asociații reprezintă aproximativ 150.000 de autorități locale și regionale. Adunarea Regiunilor Europene, fondată în 1985 este cea mai mare rețea independentă de autorități regionale din întreaga Europă, reunind peste 250 de regiuni din 35 de țări, împreună cu 16 organizații interregionale. Ei sunt lobbiștii intereselor locale şi regionale la Bruxelles. Împreună, în decembrie 2011 au semnat documentul „Guvernanţă în parteneriat – Uniţi pentru a construi o Europă mai puternică”, document care subliniază rolul cheie al unei guvernanţe multi-nivel în concordanţă cu obiectivele strategiei Europa 2020.
Reiau o idee formulată într-un articol anterior: structura administrativă actuală a României s-a realizat conform nevoilor de dezvoltare din 1968. Suntem în 2012 şi majoritatea statelor europene au o guvernare multi-nivel, diferind de la federalismul Germaniei, la comunităţile autonome din Spania, de la voievodatele Poloniei, la statutul celor cinci regiuni autonome din Italia, din totalul celor 20 de regiuni. Articolul 120 din Constituţie stipulează următoarele în legătură cu descentralizarea României: „Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice.” Acesta este principiul de bază al descentralizării în România, însă în practică acesta lipseşte cu desăvârşire rămânând un principiu doar pe hârtie. România este un stat puternic centralizat, ceea ce a dus la neglijarea zonelor de provincie în favoarea capitalei şi la centralizarea deciziilor în structurile de putere aflate lângă Dâmboviţa. Descentralizarea nu este altceva decât o garanţie a stabilităţii unei democraţii funcţionale. România este membră a UE, iar în Europa principiul subsidiarităţii este un termen de bază. Europa este una a colectivităţilor locale descentralizate, care permit o colaborare şi dezvoltare mai rapidă a regiunilor şi a comunităţilor locale.
Exemplul Poloniei
Am scris despre modelul polonez, despre succesul lor în realizarea descentralizării şi despre absorbţia bună pe care au avut-o. Da! Polonia a avut si sprijinul masiv al Germaniei, al SUA. Polonia a realizat descentralizarea în anii 90, Polonia are o altă cultură şi mentalitate ca popor, Polonia a trecut repede la privatizare în anii 90 ducând o politică a liberalizării, Polonia a avut Solidarnosk în anii 80. Ceea ce nu s-a întâmplat cu, sau în România. Pe de altă parte, ei sunt singura ţară cu care ne putem compara ȋn multe privinţe: poziţie geografică, mărime, populaţie, nivelul disparităţor regionale asemănător Vest-Est.
În acest caz de ce nu ar putea România lua ȋn considerare sau ce ar ȋmpiedica implementarea unei guvernări de tip multi-nivel? În Polonia, descentralizarea a durat zece ani şi s-a realizat datorită următorilor factori: voinţă politică, expertiză (know-how-ul experţilor şi consultanţilor pe probleme de descentralizare şi administraţie publică), suportul elitelor şi a mass-mediei.
Guvernanţa multi-nivel le-a permis voievodatelor să aibă o anumită autonomie şi să se bucure de gestionarea anumitor Programe Operaţionale la nivel regional: Programul Operaţional Regional, Programul de Resurse Umane. De asemena pentru a preveni disparităţile economice regionale Vest-Est, polonezii au creat un Program Operaţional special pentru Estul Poloniei: voievodatele Podkarpackie, Podlaskie, Świętokrzyskie şi Warmińsko Mazurskie, regiuni ce au un PIB mic în comparaţie cu celelalte zone ale Poloniei.
Cum ar putea profita România de un proces de regionalizare?
Este clar că România are nevoie de un proces de descentralizare/regionalizare pentru a eficientiza nevoile de dezvoltare ale regiunilor şi pentru a le acorda acestora şansa de a se dezvolta în ritmul propriu. Acest proces va trebui implementat însă cu foarte mare atenţie, deoarece există riscul ca acest proces să conducă la o înteţire a procedurilor birocratice şi totodată să se accentueze fenomenul corupţiei la nivel local/regional. Este de datoria experţilor să propună diferite formule, care să aibă în vedere aceste riscuri, şi care vor fi decise la nivel politic : o reorganizare cu sau fără judeţe, ce bugete, cu sau fără alegeri directe, durata mandatelor, prerogativele funcţionale care vor fi deţinute de aceste regiuni etc. Or pentru aceasta este necesară o voinţă politică şi o dezbatere care să genereze un consens la nivel naţional şi la care să ia parte toţi actorii politici, locali şi sociali.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
