Totul a început cu Grecia. Apoi au urmat, în succesiune rapidă, Irlanda și Portugalia. Anul trecut, la lista copiilor-problemă ai Europei s-au adăugat țări de calibru mai mare: Italia și Spania. Mai nou, alegerile prezidențiale din Franța au adus în atenție gravele problemele structurale ale celei de-a doua economii ca mărime din UE, iar în ultimele săptămâni suspiciunile au fost confirmate dedecizia Moody’s de a retrograda ratingul de țară al Parisului și de anunțul Standard & Poor’s că vaexamina, la anul, oportunitatea unei mișcări similare.
Cum rămâne cu modelul francez al statului bunăstării și cu legendara calitate a vieții din Franța? Ce semnifică aceste semnale de declin pentru viitorul motorului franco-german? Care sunt învățămintele pe care noi, în România, ar trebui să le tragem de pe urma problemelor statului după care ne-am construit sistemul administrativ și instituțional?
Sophie Pedder, corespondenta la Paris a revisteiThe Economist, oferă o perspectivă interesantă asupra stării statului francez în anul 2012. În recentul său volum “Le déni français”, Pedder pune un diagnostic succint: Franța are un “stat al bunăstării de proporții suedeze susținut de un sistem de finanțe publice apropiat de cel al Spaniei.” Ținând cont că Spania a avut, anul trecut, un deficit bugetar de 9,4% din PIB și că este pe punctul de a cere un colac de salvare de la UE, concluzia este clară: sistemul francez este unul nesustenabil.
Să ne uităm puțin la cifre. Cheltuielile anuale ale guvernului francez sunt de 56% din PIB, cel mai mare nivel din Europa, peste Suedia (52%) și mult deasupra mediei OECD (42%). Ponderea datoriei publice ca proporție din PIB a crescut de la 22% la preluarea puterii de către Francois Mitterrand în 1981, la 90% în prezent. Din 1978 până astăzi, Franța a înregistrat o creștere economică anuală medie de 0,5%. Rata șomajului este de peste 10% (peste 25% în rândul tinerilor). De fapt, nu a coborât sub 8% în ultimii 20 de ani. Toate acestea în condițiile în care ajutorul de șomaj urcă până la 6000 de euro pe lună (calculați singuriaici).
Care sunt originile acestei situații? Problema Franței provine din faptul că a ales, în 1981, “un model de creștere prin îndatorare.” În loc să fie alimentată de inovație și exporturi, creșterea economică rezultă din consumul generat de transferurile sociale plătite pe datorie și reflectate în explozia datoriei publice.
Cartea reușește să atingă o coardă sensibilă, dar o face cu destulă delicatețe și empatie încât să evite obișnuita reacție de respingere organică rezervată în Franța comentatorilor din mediul “ultraliberal” anglo-saxon. Din contră, cunoscutul ziarist (de stânga)Jean Quatremerse apleacă cu atenție asupra acestei “critici din exterior”, identificând argumente social-democrate în sprijinul tezei autoarei. Printre ele, obsesia Franței cu un sistem egalitar care duce în fapt la un deficit de echitate și la un sistem de beneficii sociale regresiv (în sensul în care toți cetățenii au acces la aceleași servicii publice gratuite indiferent de puterea lor de cumpărare). Sau grava problemă a rigidității pieței muncii, care se reflectă în protejarea persoanelor deja active în detrimentul celor care își caută un loc de muncă, condamnați să fie marginali, inclusiv printr-un sistem de ajutoare de șomaj care nu oferă stimulente reale pentru reinserția pe piața muncii.
Rețeta pentru relansarea modelului francez constă într-un “nou pact social”, care să țină cont de realitățile bugetare și de problemele de competitivitate ale țării. Francezii vor trebui să accepte o piață a muncii mai flexibilă (așa cumau făcut-o și vecinii lor germani), o plasă de siguranță mai subțire, toate acestea traducându-se prin taxe și impozite mai mici și o reducere a șomajului.
Desigur, un model ultra-liberal sau libertarian nu va funcționa în Franța: dieta de foie gras și șampanie nu poate fi înlocuită de pe o zi pe altă cu pesmeți și apă. Însă o reducere a plasei de siguranță și un mediu de afaceri mai prietenos sunt esențiale pentru menținerea pe viitor a calității vieții de care francezii sunt atât de mândri.
Calea de urmat propusă pentru Franța seamană mai degrabă cu Suedia zilelor noastre decât cu Marea Britanie a lui Margaret Thatcher. Statul suedez cheltuie, într-adevăr mult, dar reușește să rămână sustenabil printr-un cadru economic competitiv care generează ocreștere economică robustă și implicit o bază de impozitare în continuă creștere, ca și printr-o cultură de business care încurajează inovația și eficiența. Faimosul sistem al flexicurității înseamnă cultivarea unei forte de muncă active și flexibile, pregătite să-și schimbe jobul și să se recalifice, în funcție de cerințele în schimbare ale unei economii dinamice. În contrapartidă, statul oferă o plasă de siguranță care înlesnește tranziția profesională celor care investesc în formare continuă și își caută în mod activ un nou rol pe piața muncii. Suedia funcționează și este un model de succes pentru că are o societate consensuală, coezivă, cu o economie eficientă și competitivă și un sistem de finanțe publice sustenabil.
Însă Suedia nu a fost mereu premiantul clasei. În 1993, la un după decizia lansării monedei euro, când Stockholm era încă un stat candidat la statutul de membru UE, finanțele nordicilor erau într-o stare deplorabilă, mai aproape de cea a Greciei din 2009 decât de cea a Germaniei de azi: deficit bugetar de 12,3% și o datorie publică de peste 70% din PIB, situație înrăutățită de o bulă imobiliară și financiară care tocmai se dezumflase.
Oamenilor politici suedezi le place să spună că țara lor a avut crizasubprime la 20 de ani înaintea SUA. Soluția a fost introducerea responsabilității fiscale printr-un buget multianual pe trei ani, obligativitatea menținerii unui excedent bugetar de minim 1% pe ciclu economic (precursorul conceptului, atât de popular astăzi, al deficitului structural).
Prinsă între modelul francez și cel suedez, România încă bâjbâie, după patru ani de austeritate cruntă, în căutarea soluției care să ducă la creșterea economică. Prima lecție din experiența Franței este una pe care ne-am însușit-o foarte bine: nu se poate creștere sustenabilă fără echilibru bugetar.
Uitându-ne însă la Suedia, vedem că strălucirea modelului lor e susținută de alți doi piloni: competitivitate economică și coeziune socială. Or, România stă execrabil la ambele capitole. Muncim mult și ineficient, trăim într-o societate atomizată, marcată de teamă și suspiciune reciprocă, fără o conștiință a spațiului public. Victimă colaterală a evoluțiilor economice negative la nivel european, ne-am pus speranțele în absorbția fondurilor UE, însă până azi nu am reușit să primim nici 10% din banii alocați pe 2007-2013. Unde mai pui că, la două secole jumate de la revoluția industrială, evoluția PIB-ului nostru este încă afectată de secetă.
La nivel intelectual, ne pierdem în dialoguri ale surzilor. Dreapta înclină spre un model libertarian de nișă rezultat din experiența unui stat discreționar și ineficient, în timp ce stânga încearcă să schițeze un model post-marxist din umbra unor partide fanion care practică mai degrabă un capitalism de cumetrie decât social-democrație europeană.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
