Într-un articol anterior relatam despre situaţia dezastruoasă a fondurilor europene şi analizam factorii care au dus la această conjunctură: corupţia în achiziţiile publice, conflictul de interese şi incompetenţa autorităților de management, precum şi lipsa lobby-ului românesc la Bruxelles. Articolul de faţă dezvoltă unele dintre măsurile care ar trebui luate la nivel macro de către cei care alcătuiesc politicile, pentru a beneficia de un grad de absorbţie mai mare decât în perioada 2007-2013.
Lobby intens la Bruxelles, atât instituţional cât şi privat
Bruxelles-ul este al doilea oraş din lume, după Washington, când vorbim de lobby şi relaţii diplomatice. Aproximativ 20.000 de lobby-şti activează în capitala Europei. Numărul de persoane care sunt reprezentanţi ai regiunilor europene, asociaţiilor de angajatori sau sindicate, diverse companii multinaţionale, firme de lobby, consultanţi, avocaţi, etc, depăşeşte numărul de angajaţi ai instituţiilor UE, scriam într-un articol anterior în care pledam pentru nevoia de reprezentanţe regionale româneşti în capitala Europei. România, deşi este a doua ţară ca mărime şi populaţie din Europa Centrală şi de Est, practic nu există în ceea ce priveşte activităţile de lobby instituţional şi privat la Bruxelles. Şi acest lucru se întâmplă în cazul în care peste 75% din legislaţia aplicată în România îşi are originea la Bruxelles.
Dezinteresul clasei politice faţă de domeniul afaceri europene s-a reflectat într-o ignorare continuă a semnalelor de alarmă trimise de Comisia Europeană cu privire la procentul catastrofal de absorbţie a fondurilor europene şi la măsurile pe care ar trebui să le întreprindă pentru a decongestiona blocajul. Imaginea României a suferit la nivel european, datorită scandalurilor politice interne transferate în Parlamentul European şi din cauza suspiciunilor de fraudă şi a conflictului de interese, în special în domeniul achiziţiilor publice aferente proiectelor finanţate din fondurile structurale.
Pe lângă această problemă de imagine, ţara nu are mecanismele necesare pentru a realiza acest lobby la Bruxelles scriam într-un articol anterior. În afară de Reprezentanţa Permanentă a României pe lângă UE, europarlamentarii români, membrii ai Comitetului Regiunilor sau Comitetului Economic şi Social şi puţine reprezentanţe ale companiilor private, nu există alte entităţi româneşti. Şi deşi aceşti actori, puţinii care desfăşoară o activitate intensă, există, ei nu reuşesc să se coordoneze pentru a se constitui într-o singură voce şi pentru a împinge o agendă clară, care să reprezinte priorităţile de dezvoltare ale României. Interesele de partid au depăşit graniţele ţării. Ultimul exemplu de neconcordanţă de opinii între partidele româneşti, neconcordanţă transferată în Parlamentul European, a fost legat de cazul lui Leonard Orban, respins de către comisia de examinare pentru funcţia de membru al Curţii Europene de Conturi, ar argumenta unii din motive vădit politice.
La Bruxelles este nevoie de o activitate intensă a entităţilor româneşti şi de încurajarea înfiinţării altor reprezentanţe care să faciliteze o mai bună comunicare Bruxelles-Bucureşti şi care să contribuie la promovarea intereselor României şi la creşterea influenţei pe care o are asupra procesului de creare al politicilor europene. Avem nevoie de reprezentanţe regionale la Bruxelles, care să reprezinte regiuni şi chiar oraşe. Este nevoie de reprezentare a uniunilor şi federaţilor care sunt formate în România şi servesc interesele unui anumit sector de activitate. Pe lângă lobby-ul instituţional e nevoie şi de lobby privat. Potrivit Ziarului Financiar, în top zece companii româneşti, cinci dintre ele au afaceri cu petrol. Oare nu ar fi interesant pentru ele să se grupeze sub forma unei asociaţii şi să apară la Bruxelles, pentru activităţi de lobby în cadrul Comisiei/Parlamentului? Cu puţin timp, Radu Magdin, expert în comunicare, făcea o pledoarie pentru lobby românesc la Bruxelles: „România trebuie să fie ambiţioasă, pentru binele său; nu de dragul de a arăta celorlalţi că se poate…Un lobby de ţară puternic la Bruxelles, nu e necesar doar de dragul de a avea “şi noi ceva”, pentru că şi ceilalţi fac asta. E necesar pentru că funcționează, dacă e bine pus la punct, atât în mod curent, cât şi, mai ales, în momente cheie legate de interesul naţional.”
Reforma administrației prin reorganizarea administrativă
Modelul polonez ne-a arătat succesul de care poate da dovadă o ţară din Europa de Est în procesul de absorbţie al fondurilor europene, în special datorită reorganizării administrative. Într-un sistem extrem de centralizat cu un amestec dăunător între politică şi funcţiile pur administrative – ce creează o diviziune neclară între responsabilitatea politică şi competenţele administrative – orice reformă aplicată de la centru nu ar aduce modificările necesare. În acest tip de sistem centralizat fiecare decizie greșită poate avea repercusiuni grave. Ultima reformă administrativ-teritorială majoră din România a avut loc în anul 1968, reformă ce nu mai coincide cu nevoile de dezvoltare de astăzi.
De aceea, cele 41 de judeţe ar trebui să se organizeze în cele opt zone de dezvoltare regională, care au fost create în 1998, zonele NUTS II. Pe agenda politică de discuţii, subiectul reorganizării administrative a ocupat un loc important în 2009 şi 2010. Preşedintele Băsescu a subliniat în mai multe interviuri și apariții mass-media că actuala organizare administrativă generează ineficiență și corupție în utilizarea fondurilor UE. Varianta regionalizării este susţinută şi de actualul premier, însă fără desființarea judeţelor, care potrivit viziunii USL, vor fi coordonate de regiuni, care urmează să primească recunoaştere în Constituţie. Reorganizarea administrativă ar spori puterea Agenţiilor de Dezvoltare Regională, care în prezent au doar rol intermediar. După modelul polonez, unele PO-uri (POR, POSDRU) ar putea fi gestionate la nivel regional, în funcţie de nevoile de dezvoltare ale fiecărei regiuni NUTS II: Centru, Vest, Nord-Vest, Nord-Est, Sud-Vest Oltenia, Sud Muntenia, Sud-Est şi Bucureşti-Ilfov. De asemenea, pentru a elimina disfuncționalitățile de management, ar fi indicat pentru următoarea perioadă ca celelalte PO-uri să fie gestionate de un singur minister şi anume Ministerul Afacerilor Europene.
Resurse umane
Pe viitor este necesară asigurarea stabilităţii personalului care se ocupă cu managementul fondurilor, iar procesul de selecţie al candidaţilor trebuie să fie transparent bazat pe competitivitate, nu pe criterii legate de clientelism politic sau nepotism. Autorităţile de management vor fi nevoite să recruteze oameni cu studii superioare, cu pregătire academică solidă în finanţe, drept sau economie. Există numeroşi tineri români, educaţi şi pregătiţi după 1989 care ar putea ridica standardele şi performanţa a autorităţilor de management, tineri care dacă ar fi lăsaţi ar putea inova în ariile ce ţin de strategii pe termen lung, prioritizare şi managementul de zi cu zi a PO-urilor. Capacitatea depinde însă şi de atractivitatea guvernului ca angajator, viitorii experţi trebuie să fie motivaţi financiar, pentru a nu fi tentaţi de o funcție în domeniul privat. George Georgescu, cercetător la Institutul de Economie Naţională, recomandă consolidarea capacităţii administrative, incluzând pregătirea personalului calificat şi evitarea fluctuaţiilor de angajaţi în sistem, atât la nivelul ministerelor de resort cât şi agenţiilor de dezvoltare regională.
Stabilirea unor priorităţi de dezvoltare reale
Un studiu realizat de Institutului de Politice Publice Bucureşti subliniază lipsa unei viziuni strategice în elaborarea priorităților: ”…nu ştim dacă cele 50 de spitale prevăzute a fi reabilitate prin POR reprezintă un indicator suficient sau dacă PODCA poate contribui la creşterea gradului de colectare a taxelor şi impozitelor locale, aşa cum îşi propune, respectiv dacă POSDRU contribuie în mod real la creşterea gradului de ocupare în rândul şomerilor, sau doar pregătește oameni în meserii pentru care nu există neapărat o cerere pe piaţa forţei de muncă.” România are nevoie de elaborarea unor programe eficiente de dezvoltare, în măsură cu nevoile de dezvoltare reale ale ţării. Guvernul, prin diferitele comitete, are rolul de a „stabili şi prioritiza investiţiile la nivel sectorial şi regional, astfel încât priorităţile investiţionale să fie selectate ca urmare a identificării acelor domenii de intervenţie care pot genera în mod susţinut creştere şi ocupare.” Rolul acestor comitete este vital, deoarece pe baza documentelor redactate de aceste grupuri de lucru se vor crea următoarele PO-uri, în conformitate cu priorităţile de dezvoltare stabilite. Pentru a identifica nevoile reale de dezvoltare este nevoie de un dialog continuu cu potenţialii beneficiari, sectorul privat şi societatea civilă, pentru ca aceştia să fie implicaţi activ în procesul de elaborare al viitoarelor PO-uri.
