Ca să lămurim de la bun început, eu sunt în principiu un susținător moderat al gazelor de șist, tot așa sunt și pentru exploatarea oricărei resurse care există; zic da, să se exploateze, câtă vreme se îndeplinesc două condiții:
- costurile depășesc beneficiile, la costuri intrând și externalitățile de mediu, sociale etc.; la beneficii intrând și cele de siguranță a aprovizionării, diversificare a surselor adică reducerea dependenței de un monopol cu toane etc.
- instituțiile publice care urmăresc ce se întâmplă cu externalitățile cu pricina și forțează companiile care le produc să și le internalizeze funcționează.
Revenind la gazul de șist, înțelegerea mea e că într-o țară normală riscurile sunt gestionabile (altminteri n-ar trăi chiar așa fericiți oamenii ăia prin Dallas cu puțurile pe sub școlile unde învață copiii lor, și bănuiesc că la capitolul informare cetățenească stau mai bine decât noi). Dar pentru asta trebuie să existe niște reglementatori, de mediu, de protecție a consumatorilor, fiscul etc., în stare să aplice niște reguli stricte. De fapt, nici măcar nu se pune problema să știe să FACĂ regulile, deja sunt făcute în alte țări și pot fi copiate, riscul major într-o țară ca a noastră e mai curând de coruptibilitate, adică riscul ca o companie mare și bogată să dea o șpagă ca reglementatorii și autoritățile publice să se uite în altă parte. În cazul României, și al gazului de șist în special, zic așa: e iresponsabil și populist să expediem din start discuția, că depindem și noi de ruși cu gazul, și vom depinde din ce în ce mai mult în anii care vin, iar prețul la care cumpărăm noi de la ei e la fel de prost ca și pentru polonezi, 500-550 USD/1000 m3. Bașca orice activitate industrială pe lumea asta are un risc și un cost de mediu, și nu mai putem trăi în copaci. Dar în același timp n-am încredere că statul român e în stare să gestioneze bine riscurile de mediu, în halul în care arată multe instituții publice românești azi, e o problemă de governance generală în administrația publică românească. Aș vrea să văd, de asemenea, o lege care rămâne naibii stabilă, să-mi dau seama cum funcționează și s-o ajustăm pe parcurs acolo unde nu merge, lucru pe care și-l doresc oricum și investitorii, să știe pe ce reguli se bazează dacă bagă milioane pe care și le recuperează în ani. Așa că vreau să aflăm în primul rând ce resurse avem, ca să le exploatăm peste vreo 10-15 ani când începe să se termine gazul nostru oricum, iar până atunci se îmbunătățește și tehnologia în Vest și poate ne mai “întărim și noi statul” până atunci.
Că noi facem treburile prost și populist se vede din aiuritorul discurs politic privind imaginarul “moratoriu” asupra exploatării gazului de șist. Pe lângă că nu s-au discutat niciodată public riscurile și beneficiile noii tehnologii (deci se speculează mai curând emoțiile decât rațiunea publicului, de o parte și de alta, cei pro gaz de șist cu amenințarea Ursului de la Răsărit, cei anti cu problemele de mediu asupra cărora nu prea cade lumea de acord, ci mai curând vorbim de ce s-ar putea întâmpla dar nu s-a întâmplat până acum, că tehnologia e încă prea nouă ca să știm care vor fi efectele cumulative peste câțiva ani), moratoriul cu pricina nici nu există. Adică da, moratoriul a existat în programul de guvernare USL; după care a ajuns în Parlament șia fost respins. Acum înțeleg că există un soi de moratoriu temporar, din septembrie până în decembrie, să nu năvălească investitorii din prima, ce ne facem dacă ne cotropesc să ne exploateze tot gazul acum, deși nimeni nu știe dacă și unde e, și prețul gazului în România e azi reglementat la un nivel de nu investește lumea nici în rezervele convenționale, în plus, nici nu se poate exporta. Tot așa, măsură populistă e și chestiunea aceea cu “veniturile suplimentare din liberalizarea prețurilor la gaz și energie electrică se impozitează cu 100%”, de parcă s-ar mai găsi acum vreun fraier, inclusiv de la companiile de stat, care să crească prețul până la nivelul celui de piață, mai bine vând cu toții la prețul de azi, care pentru unii ca Hidroelectrica sau Nuclearelectrica e sub cost; dar dă bine să spui înainte de alegeri, am permis creșterea prețurilor la gaz doar pentru consumatorii industriali de la 1 decembrie dar tot de atunci înșfăcăm la buget tot ce încasează Petrom și Romgaz în plus (dacă-s proști să crească prețul după calendar) și dăm în schimb bani la popor.
Polonia, în schimb, a făcut exact invers decât noi. S-au gândit, noi vrem să scăpăm de dependența de ruși, de unde importăm 60% din ce consumăm și ăștia ne vând la prețuri nesimțite, de 500 USD/1000 m3. Partea drăguță e că Polonia e și ea membru UE, iar în UE nu există încă un consens privind exploatarea gazului de șist (chestiunea e destul de sensibilă; nu atât din cauză că în SUA nu dă nimeni doi bani pe mediu, dimpotrivă; ci în primul rând din cauză că în Europa, spre deosebire de SUA, resursele subsolului sunt ale statului, nu ale proprietarului terenului, care din exploatarea gazului se alege doar cu disconfortul; iar Europa e mai dens populată și implicit costă mai mult, inclusiv ca deranj cu trafic suplimentar, să exploatezi o resursă subterană, de aici și reticența europenilor). Ca urmare, Polonia nu vrea să riște să iasă vreun scandal monstru care să facă UE să interzică în toate cele 27 de state exploatarea gazului neconvențional, și atunci suflă și în iaurt, fiind prima țară europeană în care s-ar începe exploatarea. Pe scurt: Polonia își dorește să afle ce rezerve are și să permită exploatarea, însă fără să riște o interdicție din partea Uniunii, în care sunt și multe state care fie n-au resurse, fie nu depind exclusiv de Rusia și de toanele ei și atunci ar fi mai tentate să interzică exploatarea, cu costuri zero, dar beneficii de imagine cool.
Polonia a înțeles că trebuie să asigure un cadru legislativ clar, predictibil și stabil, și să înlăture barierele strict birocratice din care nu câștiga nimeni, adoptând zilele acestea o lege a hidrocarburilor care, deși poate nu e perfectă, e considerată de cei mai mulți o îmbunătățire semnificativă a situației anterioare.
Noua lege privind hidrocarburile privește toate tipurile de resurse, petrol și gaz, convenționale sau nu. Pe partea de gaz de șist, legea e un pachet care cuprinde prevederi referitoare la impozitare, constituirea unei autorități de reglementare (NOKE) și constituirea unui fond de hidrocarburi (HGF) în administrarea guvernului central. Suma totală încasată de stat ar putea ajunge la maxim 40% din profitul brut în 2015 (5% redevență; un impozit special pe cash flow de 25% din care se permite deducerea investițiilor; și 19% impozitul pe profit). Se dereglementează partea de explorare care nu presupune foraj sau alte riscuri de mediu asociate fracking-ului: adică o companie poate face partea de explorare neinvazivă ce nu necesită puțuri (de pildă, scanarea de la suprafață cu ultrasunete) încă înainte de obținerea licenței de explorare. Se acordă o singură concesiune pentru explorare și producție; concesiunile se dau exclusiv prin licitație cu precalificare pentru a asigura că firmele au capacitatea tehnică să facă explorări și exploatări de calitate; obținerea avizelor de mediu este bazată pe condiții foarte clare și foarte transparente.
Ca să evite vreun scandal cu UE, Polonia a încercat să înlăture pe cât posibil riscurile de reglementare percepute, tocmai pentru a evita ca vreo instituție UE să considere soluția poloneză riscantă (pentru mediu) și să blocheze explorarea sau exploatarea gazului de șist prin legislație comunitară. Așa a apărut în lege NOKE, Operatorul Național de Energie și resurse minerale, o companie capitalizată dintr-un fond de privatizări, deținută 100% de stat (prin Ministerul Finanțelor). NOKE urmează să participe ca acționar minoritar în parteneriatul cu companiile care vor explora / exploata gazul de șist. Prin asta se urmăreşte asigurarea accesului la toate datele relevante, ca acele companii să plătească la bugetele publice toate contribuțiile la timp; îndeplinirea condițiilor de mediu și obligațiilor conform concesiunilor acordate. Mai mult, legea spune că toate vânzările secundare de licențe vor fi avizate de NOKE – de exemplu, după plecarea lui Exxon (pe care polonezii speră încă să-i răzgândească, printr-un posibil parteneriat cu NOKE) concesiunea nu va fi vândută chiar oricui, ci numai unei companii la fel de calificate.
NOKE e de fapt o companie-jucător și reglementator în același timp, lucru care a fost criticat pentru posibilul conflict de interese. De pildă, NOKE ar putea încerca să abuzeze de poziția sa privilegiată pentru a câștiga cotă de piață. Apoi, o entitate de stat atât de importantă ar putea deveni coruptă sau netransparentă și să nu dea socoteală în fața nimănui pentru ce face. Dar până la proba contrarie, modelul NOKE ar putea totuși să funcționeze; actorii din piață consultați în cursul elaborării legii par mulțumiți de această soluție, percepând NOKE mai curând ca un mecanism de sprijin pentru titularii de licențe ce întâmpină dificultăți în finanțare.
Un ultim punct foarte interesant, ce a făcut obiectul unor lungi negocieri pe parcursul elaborării legii, îl reprezintă modul în care se împart veniturile între stat și bugetele locale. Taxa specială de 25% pe cash flow urma să alimenteze un fond special (HGF) din care să se finanţeze proiecte cu impact semnificativ în viitor pentru Polonia (ex. infrastructură). Soluția a fost susținută de cei care argumentau că autoritățile locale nu trebuie să devină prea dependente de o singură resursă de tip rentă (venituri din energie) iar guvernul central ar trebui să folosească banii pentru proiecte de care să beneficieze toți polonezii în viitor.
Pe de altă parte, susținătorii descentralizării argumentează că riscurile și costurile sunt în primul rând locale, iar comunitățile locale și regiunile trebuie să fie cointeresate cumva în “febra gazului de șist”, mărind astfel acceptabilitatea socială. În cele din urmă s-a ajuns la compromisul împărțirii acestor resurse după o formulă, rămânând de definitivat până la sfârşitul acestui an procentele din aceste venituri care vor ajunge la guvernul central și la autoritățile locale, precum şi condiţiile de utulizare a banilor.
Lecții pentru România
Exemplul Poloniei e interesant nu doar pentru cazul gazului, de șist sau convențional, ci şi ca exemplu general de bună practică ȋn atragerea investitorilor străini într-o țară pe timp de criză. Polonia e practic singurul stat din UE care nu a avut recesiune în ultimii ani; e considerat ca având un mediu de afaceri prielnic investițiilor și în general un cadru de reglementare și de politici publice bun.
E remarcabil modul ȋn care Polonia știe să-și negocieze bine în toate instituțiile UE interesul propriu (a se vedea discuţiile privind reducerile de emisii sau alocările de fonduri europene) iar asta se întâmplă și din cauză că există o colaborare bună la nivelul guvernului între ministere care susțin o poziție comună. De pildă, Ministerul Afacerilor Externe a discutat îndelung cu UE și Ministerul Mediului din Polonia pentru a asigura că legea privind hidrocarburile este acceptabilă pentru UE și nu apar îngrijorări majore asupra capacității Poloniei de a-și pune în aplicare cu stricteţe propriile reglementări – una din veşnicile temeri, de multe ori justificate, ȋn statele nou membre.
