Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Asteptand rinocerii

de Vlad Zografi     Contributors.ro
Marţi, 10 iulie 2012, 15:49 Actualitate | Opinii

Vlad Zografi
Foto: Arhiva personala
Unul din lucrurile cele mai rele e să ajungi cu prietenii la discuții în contradictoriu care tind rapid spre ceartă. Asta mi s-a întâmplat zilele trecute, pornind, se-nțelege, de la chestii politice. Am ridicat cu toții tonul. Eu vedeam cum argumentele mele se loveau de un blindaj impenetrabil, ei erau îngroziți de ceea ce considerau probabil orbirea mea. De asta simt nevoia să fac un pas înapoi, să încerc să înțeleg duhul rău care s-a abătut asupra noastră și să-mi expun la rece argumentele.

Isteria

Acum un an și jumătate mă întorceam în țară după un timp petrecut în Elveția, un timp în care am avut răgazul să scriu teatru. (Nu risipisem banii României, cum mă tem că aș putea fi acuzat pe loc, ci avusesem o bursă curat elvețiană.) Stătusem pe coama unui munte, în apropierea unui lac, rupt de oameni. Învățasem să comunic cu pisicile, cu păsările și, oarecum, cu peștii. Păstrasem legătura cu lumea prin calculator și prin posturile de televiziune europene. Întors acasa, am avut reflexul să dau drumul la televizor. Am căzut pe Realitatea TV: o doamnă cu privirea foarte mobilă vorbea în rafale, schimonosită de ură – fiecare cuvânt era o lovitură de ciocan ascuțit. Scuturat de un spasm, am apăsat pe telecomandă: Antena 3. Aici, o altă doamnă, de data asta cu privirea fixă, tuna pe un ton ascendent, ca un procuror – fiecare cuvânt era o lovitură de gong năucitoare. Speriat, am închis imediat televizorul.

După ce mi-am revenit, am încercat să înțeleg: așa erau doamnele de la natură, sau fuseseră puse să joace rolurile astea? Nevrând să mai apăs o dată pe telecomandă ca să fac deducții psihologice mai fine, m-am mulțumit cu un răspuns simplu: indiferent cum stăteau lucrurile, era clar că aceia care controlează Realitatea și Antena urmăreau să-și isterizeze telespectatorii. Nici un post de televiziune german, francez, italian sau elvețian nu-și permitea să-și trateze în felul ăsta publicul. Să ne înțelegem bine, un invitat în platou se poate răsti, poate ridica tonul – dar în nici un caz prezentatorul, cel care se presupune că moderează o dezbatere, că alungă bruiajul reacțiilor emoționale, lăsând doar argumentele să vorbească.

În timp, gustând homeopatic din aceste două posturi TV, tot ce-am văzut și auzit mi-a întărit prima impresie, pe care i-am comunicat-o unui prieten: „Cineva ne isterizează constant și deliberat.” „Pe ce lume trăiești? mi-a răspuns el. Tu nu știi că e criză?” Știam foarte bine că era criză – și tocmai din cauza asta trebuia să nu fim isterizați. Am în minte reacția japonezilor după acel cutremur teribil. Din câte am citit, posturile de televiziune au încercat acolo să inducă încrederea și calmul printre spectatori – era însăși condiția depășirii unui moment foarte greu. Dacă ne-am fi aflat, în România, într-o situație banală, poate că puțină isterie ar fi colorat atmosfera ternă. Cum însă treceam, împreună cu tot restul Europei, printr-o situație delicată, era ceva suspect în isteria întreținută constant prin televizor.

O altă Piață a Universității

Trebuie s-o spun din capul locului: nu sunt un admirator al lui Traian Băsescu. Stilistic, ținem de lumi diferite. În plus, el a căzut în capcana unei metehne de fond a statului nostru – ambiguitatea constituțională a raporturilor dintre președinte și prim-ministru. Într-adevăr, în 1990 cred că s-a făcut cea mai mare greșeală adoptând un model politic care seamănă cu cel francez. Se întâmplă că am petrecut o vreme în Franța și am fost martorul celor mai stupide și ridicole dispute generate de ceea ce se numește „coabitare” – iar nici atunci când președintele și prim-ministrul se aflau de aceeași parte a baricadei politice lucrurile nu arătau prea grozav. La noi, rezultatul adoptării modelului francez este că, de 22 de ani, nimeni nu e cu adevărat răspunzător pentru ce se întâmplă. Cine conduce de fapt țara? Modelul german, cu un președinte care reprezintă simbolic autoritatea statului și cu un cancelar care deține puterea executivă și e deplin răspunzător pentru asta, mi se pare incomparabil mai bun.

Acestea fiind spuse, e limpede că Traian Băsescu ar fi trebuit să fie prim-ministru, iar nu președinte. Apoi, la fel de limpede e că gesturile lui ample au depășit granițele cuvenite funcției sale. Mai tinerii mei prieteni cu care am discutat în contradictoriu ore în șir mi-au reproșat îngăduința cu care am privit stilistica lui Băsescu. E momentul să mă explic.

Sunt ceea ce s-ar putea numi un vechi combatant – îmi repugnă asemenea mărturisiri, dar, în acest caz, ele sunt inevitabile. Am fost pe 21 decembrie 89 în Piața Romană, la prânz, apoi, seara, în Piața Universității. Am participat pe urmă la mitingul din Piața Universității. Nu pot fi atât de naiv încât să nu-mi dau seama că grupul aflat în apropierea și în spatele lui Ion Iliescu ne-a făcut răul cel mai mare: a pulverizat orice șansă de a-i pedepsi pe aceia care au tras în manifestanți; a chemat minerii; ne-a izolat de lumea civilizată numai pentru ca relațiile lor să se transforme în bani; ne-a paralizat economia și societatea; a dus România în direcția unui stat mafiot, care respectă doar de formă regulile jocului democratic. Și mai sunt atâtea altele.

Un cuvânt despre dl Ion Iliescu. Lăsând la o parte tot ce ține de omorârea și schilodirea unor oameni nevinovați, ceea ce îi reproșez în primul rând este mediocritatea. Probabil că, de la Carol I, nici un politician n-a avut prilejul să aibă o atât de puternică influență asupra țării. În primul moment, în decembrie 89, mi-am zis că e perfect normal ca un comunist să conducă România prin tranziție. Nu era vorba de un vid de putere, cum s-a zis, ci de unul de autoritate, iar Ion Iliescu tocmai asta avea: autoritatea de a produce schimbarea. Timp de câteva zile mi l-am închipuit acționând tenace în direcția reformelor (nu era atât de prost încât să nu-și dea seama încotro trebuia să ne îndreptăm), pentru a se retrage apoi complet din politică – mi-l închipuiam un fel de Carol Cvintul. Asta timp de câteva zile numai. Ce a urmat se știe. Mă întreb dacă și-a dat vreo clipă seama ce șansă a avut și cum a prăpădit-o, de dragul de a salva tocmai aparatul acela monstruos pe care trebuia să-l demonteze. Pesemne că acum sună naiv ce spun eu, dar în decembrie 89 Iliescu avea o asemenea popularitate, lumea (cu excepția aparatului, normal) era atât de dornică de schimbare, încât ar fi putut săvârși lucruri extraordinare, bucurându-se în plus și de o imensă simpatie internațională. În momente excepționale e nevoie de oameni excepționali. Din nenorocire pentru noi, Ion Iliescu a fost mediocru.

Recunosc, am privit cu oarecare îngăduință stilistica lui Băsescu fiindcă vedeam în el pe singurul om care putea disloca ceva din acel aparat protejat la început de Ion Iliescu și devenit apoi stăpân caracatițos peste țară. În iarna care a trecut, pe fondul crizei, al bâlbâielilor și gafelor puterii de-atunci și al teleisteriei întreținute s-a întâmplat un lucru, pentru mine, foarte trist: în Piața Universității s-a manifestat pentru ceva care îi falsifică sensul simbolic. Evident, dreptul de a manifesta e sacru – e păcat doar că se creează o confuzie în jurul numelui unui loc. Mai tinerii mei prieteni care au manifestat în iarna asta aveau motive întemeiate de nemulțumire. Cealaltă Piață a Universității a stat însă sub amenințarea glonțului și a bâtei minerilor. Apoi, nimeni dintre participanții pe care-i cunosc eu la cum s-o numi ce-a fost în decembrie 89 nu s-a gândit să-și scoată „certificat de revoluționar”. (Dar e clar că pentru mutilați și orfani ar trebui să existe pensii, asta e cu totul altceva.) Un gest de conștiință nu se plătește. N-are cine să-l plătească, n-are cum, nu există un sistem de echivalare conștiință-bani. Știu însă destule cazuri de oameni care au stat atunci bine-mersi acasă, și s-au pricopsit apoi cu un certificat – măsluit în însăși esența statutului său.

Până la urmă, ce rămâne e tristețea unei confuzii grave.

Să alegi răul cel mai mic

Disputa în contradictoriu pe care am avut-o zilele trecute cu mai tinerii mei prieteni s-a concentrat în jurul unei dileme – pentru ei – intratabile: „Dacă nu-mi place Băsescu, de ce trebuie să fiu de partea lui? De ce trebuie mereu să alegem între două rele?” Aici s-a ajuns după ce i-am făcut să accepte că Băsescu reprezintă răul mai mic, în comparație cu aparatul a cărui malignitate cred totuși că doar cei mai vârstnici o percep la adevărata ei amploare. Îmi dau seama că tinerii detestă griurile, ar vrea un alb imaculat, contrastând eventual cu negrul absolut. Le-am răspuns că un raționament similar se putea face și în preziua alegerilor (aproape) victorioase pentru Hitler: acei social-democrați germani nu se descurcaseră strălucit, fuseseră destui corupți, existaseă derapaje, mai era apoi și criza. Dar toate aceste metehne ale unei lumi aproximativ democratice nu se puteau compara cu aparatul colosal cu care venea Hitler la putere. Prietenii mei mi-au răspuns că USL-ul nu-i totuna cu Partidul Nazist. Sigur, nu pare să fie chiar același lucru, în plus vremurile sunt altele. Dar graba de a distruge tot ce le stă în cale nu poate să nu-mi evoce nazismul. Sau comunismul.



Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
























Material sustinut de Superbrands

Recomandari de vara de la librarii Humanitas

Librariile Humanitas au aparut ca entitate juridica in anul 1993, insa primele doua librarii au fost deschise sub egida Editurii Humanitas inca din 1991. Cu peste 25 de ani in piata de distributie si vanzare de carte din Romania, compania isi propune sa ramana in continuare lantul de librarii cu cea mai mare pondere de carte din Romania, acordand editurilor nationale si locale, dar si autorilor romani, sansa de a ajunge la public.

6964 vizualizari






Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Duminică