Cea mai detestată categorie ”profesională” în România sunt, cu siguranță, politicienii. Chiar și într-un dialog mai rațional, lucru deja rar în România, tot ce-l poți face pe interlocutorul tău, de cele mai multe ori furios pe ”o tabără sau alta”, să admită, este că pot exista și printre politicieni excepții. Pot exista, dacă ții neapărat, dar atunci când nu le ”înghite” regula și nu le nivelează, aducându-le la numitorul comun al nepăsării arogante față de alegători, excepțiile sunt rejectate scurt, fără milă din sistem, iar când nu se lasă rejectate, ele sunt distruse, pur și simplu.
În cel mai bun caz, războiul dintre Traian Băsescu pe de o parte și politicienii reuniți în parlament și guvern, în curând, poate și în magistratură, Curte Supremă, Curte Constituțională și agenții guvernamentale, este, în viziunea majorității, un război între un fost mafiot, care a trădat și acum trebuie să piară, și restul clanului mafiot, care-i aplică pedeapsa cuvenită trădătorului.
Trebuie să fie ceva bun simț și în percepția asta. Dar tot atâta bun simț este și în ideea că, dacă atunci când s-a aflat printre noi, oamenii decenți, cum ar veni, care nu ”ne murdărim” intrând în politică și nu vrem să ne murdărim nici măcar vorbind despre ea, X ne-a apărut ca un om de treabă, decent, ca și noi, el n-ar fi putut deveni, automat, un exemplar detestabil și nedemn de încrederea noastră, imediat ce ales de noi, a făcut pasul, aderând la această infamă tagmă. Știu, puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut. Dar o putere pe care X o dobândește pentru patru-cinci ani, numai, pe care alegătorii i-o pot retrage așa cum i-au dat-o, la fiecare tur de alegeri, nu mai are timp să devină absolută ca să-l corupă în chip absolut pe alesul meu. Oricât de proastă și de coruptibilă ar fi substanța umană cu care a intrat el, ca politician în acest joc. Să fim serioși: inși ca Prigoană, Mazăre, Greblă, și alți văcari, văcăroi, catarame, plăcinte, ar fi putut intra prunci de o zi în politică și i-ar fi fost suficiente și trei zile puterii ca să-i corupă.
Întrebarea este alta: unde i-a fost capul alegătorului atunci când a votat pentru el? Unde i-a fost flerul, perspicacitatea, bunul simț și priceperea la oameni?
Răspunsul este că alegătorul român, care nu mai ia nicio marfă direct de la producător, ci prin intermediari, și marfa aceasta modernă, reprezentantul său, politicianul, o cumpără tot de la intermediar. Și de aici pot deduce că, dacă cea mai detestată categorie din România, este politicianul, de departe cea mai detestabilă și periculoasă este de fapt categoria profesională a intermediarului, a vânzătorului de iluzii, de imagine, a propagandistului.
Or, din care categorie profesională s-a recrutat în România post-decembristă acest intermediar de lux între omul de rând, alegătorul, și alesul său. Vă amintiți cine l-a făcut pe Becali un om politic cum nu se poate mai acceptabil? Cine pe Vântu și pe Voiculescu? Cine pe Năstase? Cine pe Prigoană, cine pe Mazăre?
Toți marii agenți de propagandă au fost recrutați dintre cei mai străluciți oameni din presă, rărind până la ineficiență și eroism și aproape până la dispariție, efectivele acestei a patra putere în stat, numită generic peste tot”câinele de pază” al democrației.
Visam într-o vreme, mai pe la începutul anilor 90, când îi citeam, sau ascultam cu emoție pe Stelian Tănase, sau Emil Hurezeanu, sau Lucia Hossu Login, sau Mircea Dinescu, sau C T Popescu, cum se vor pune ei în fruntea breslei acesteia pentru care am un respect cu totul special, instituind niște mecanisme de autocontrol și sancționare atât de eficiente încât democrația să poată trăi cu ușile vraiște, perfect păzită de câinii ei de pază. Aș fi văzut filme ca ”Z”, sau ”Toți oamenii președintelui” de zeci de ori, cu mult mai multă fervoare decât aș fi văzut ”Pe aripile vântului”. După o vreme, când mi-am dat seama că ziariștii aceștia nu sunt nici ei niște îngeri, iar codul lor deontologic nu poate fi chiar un jurământ de sărăcie, castitate și credință, am început să visez la altceva. Am început să-mi imaginez cât de bine i-ar merge democrației, dacă ar fi atât de bogată ca Vântu, Voiculescu, Prigoană, Patriciu, încât să le dea jurnaliștilor talentați pe care-i privatizează aceștia, suficienți bani ca să o păzească pe Ea și valorile Ei, cu aceeași ardoare cu care îi apără acum pe ei și valorile lor.
Or, mecanismul acesta al intermedierii, deși corupt azi până la osie, este perfect funcțional: dacă omul politic, ori candidatul la o carieră politică are suficiente mijloace, sau, de ce nu, garanția că le va acumula repede, el își va putea plăti regește intermediarii care să-i ”lucreze” și să-i vândă imaginea. Cohortele de analiști, politologi, moderatori, care tranformă albul în negru și negrul în alb, hoții în negustori cinstiți și delapidatorii în buni gestionari ai avutului public, sunt azi dovada vie a acestei perfecte funcționalități a unei mașinării împotriva naturii.
Ei zăpăcesc mintea alegătorului, dezinformându-l, voit, și inoculându-i, fie și ne-voit, dar ca efect secundar, percepția că toți sunt o apă și un pământ, nu doar politicieni înbuibați și corupți, ci și ei înșiși: câinii de pază ai averilor dobândite prin furt, de politicieni. Totul pentru ca, puterea unei nulități absolute ca Radu Mazăre, de pildă, să devină absolută și, detestat de tot orașul care s-a ruinat în cei nu mai știu câți ani de când e primar, acesta să fie ales și reales, probabil până la moartea lui și a orașului.
În ce mă privește, am convingerea că într-o bună zi, orice regim instaurat prin forță cade, și că orice mecanism corupt sfârșește prin a se dezmembra din toate încheieturile, cotropit de putreziciune. Din experiența istorică se știe că atunci când regimurile totalitare cad, agenții de propagandă plătesc și ei, ca și liderii politici în slujba cărora s-au pus. În fond, în dreptul comun, nu doar făptuitorii ci și instigatorii răspund penal. Nici măcar n-a fost nevoie să vină o democrație curată, asistată și cenzurată, pentru ca manipulatorii care au năucit lumea cu minciuni și au dărâmat prin dezinformare și propagandă guverne, să fie judecați și pedepsiți o dată cu stăpânii lor, alungați de la putere sau închiși, asemenea unor răufăcători, deloc mai prejos ca aceia. A fost nevoie doar de furie și dezorientare.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
