M-am gândit intens zilele acestea la această temă și am și scris câte ceva. Spuneam că atunci când am vizitat, în urmă cu vreo zece ani, Biblioteca de Samizdat ”Libri prohibiti” de la Praga, condusă de un apropiat al lui Havel în ale disidenței, Jiri Gruntorad, am fost izbită de o trăsătură a aproape tuturor documentelor și obiectelor expuse acolo: imaginația, umorul, relaxarea și stăpânirea de sine care le generase, pe toate, aproape fără excepție. Atunci am interpretat fenomenul într-un fel foarte congruent cu datele mele în materie de disidență românească.
Comparându-i cu încrâncenarea, năduful, dramatismul efortului persuasiv al disidenței noastre, ca și violența sângeroasa, sălbatică a reacției care i-a corespuns, mi-am spus că cehii erau superficiali, ușuratici, puși pe distracție și pe voioșie, atunci când totul în jurul lor se prăbușea. O singură nedumerire persista: de ce disidența lor fusese atât de eficientă, iar a noastră dăduse doar victime solitare și eroi și uneori victime eroice?
Văd altfel lucrurile azi: și ele nu sunt în favoarea noastră. În spatele seriozității cu care dialoga Vasile Paraschiv cu Nicolae Ceaușescu și sălbăticia cu care a fost bătut apoi, stătea, de o parte și de alta paralizantă, frica. În spatele umorului ceh stătea, relaxată, matură, neclintită, încrederea în sine și în dreptatea proprie..
Câtă eficiență are să te adresezi unui nebun, cu ”Mult Simate și Iubite, uitați ce ne-ați promis și ce ne dați?” într-o scrisoare plină de adevăr și de curaj, pe care o citește doar el, dacă o citește, și securiștii care apoi îți înscenează sinuciderea. Sigur, o ascultă la Europa Liberă o țară întreagă, încremenită de frică și empatizând cu tine, sau nu, dar și dacă empatizează o face practicând ”disidența în gând” de care tot noi, cu autoderiziune, am omologat-o.
Nu vreau să intru acum în detaliile elaborărilor prin care fiecare își justifica neputința solidarizării și frica. Nimănui nu i se poate cere să fie erou. Fiecare își poate cere asta doar sieși. Este adevărat că în România a mai existat o formă de a respinge solidarizarea tipic națională: o anume megalomanie. Paul Goma nu era destul de talentat, ca să se coboare scriitorul român la solidarizarea cu el, Vasile Paraschiv nu era destul de reprezentativ, pentru ca intelectualul român să-și pună semnătura sub el, și la fel, ceva a avut și Radu Filipescu, și Doina Cornea, și Dinescu. Niciunul nu era destul de bun să ne solidarizăm cu el, nu?
Dar sigur, mai ales frica infantilă de un părinte care și-a pierdut mințile, cu atât mai mult cu cât și-a pierdut mințile.
Un argument că ea a fost cel mai puternic factor de inhibiție, este că și grațioasele și atât de eficientele pere din plop n-au apărut decât prin noiembrie 1989, când colosul își arătase de jur împrejur, picioarele de lut și găunoșenia. Or cehii uzaseră de mult, aproape de la bun început, de un întreg arsenal de asemenea mijloace cu care câștigaseră o simpatie nevăzută, surdă, de neidentificat, de nepersonalizat și de nestăvilit. Nu mai dau exemple.
Trăim azi, în România democratică frica a dispărut. Dar n-a rămas în locul ei eficiența și ingeniozitatea. Dovadă că trăim aici și acum în plină ficțiune orwelliană. Absurdul și nu frica, a amuțit pe toată lumea, sau a creat o așa hărmălaie încât nimeni nu mai aude pe nimeni, ceea ce tot muțenie înseamnă, din punct de vedere al eficienței.
Ceea ce mă face să mă întorc din nou la admirația mea pentru cehi și să mă întreb ce-ar face ei în situația asta, a cărei descâlcire trebuie începută dintr-o margine, adică, demisia premierului Victor Ponta. Și ce-mi imaginez eu că ar face ei, inventivi și ingenioși și apți să găsească mereu soluții eficiente, chiar și pentru cele mai absurde situații, sunt următoarele: ar ieși la o terasă, ar lua câte o bere Pilz și în timp ce o beau, relaxați și calmi, și-ar aduce aminte cui a promis doctorul în drept Victor Ponta, că, dacă pagiatul lui se dovedește își va da demisia din funcția deja supremă în stat? În fața cui nu o poate el întoarce ca la Ploiești că n-a promis demisia dacă se dovedește plagiatul, ci dacă el îl recunoaște și iaca, nu-l recunoaște? În fața cui nu poate spune el că uite, acum trece prin parlament o hotărâre de guvern, că plagiat este doar dacă nu schimbi copertele unei lucrări, nu dacă furi din ea, 80 de pagini. Promisiunea că-și dă demisia, pur și simplu, a făcut-o decât unui jurnalist de la El Pais. Sunt sigură că niștre cehi, în locul nostru, decât să trăncănească până la leșin la TV, pe Facebook, sau în presă, s-ar amuza să scrie, care mai de care mai plin de umor, la El Pais, în nume propriu, sau al organizației pe care o reprezintă, cerându-i să găsească el o comisie internațională de experți, care să decidă asupra vinovăție sau nevinovăției lui Victor Ponta, primul ministru al țării lor, ajutându-l astfel, să-și țină promisiunea. Nu este nici o opțiune atât de riscantă și de dramatică, precum a fost disidența singuratică a disidenților noștri, iar curajul cerut nu are de înfruntat frica imensă cu care au avut de luptat ei, când cei mai mulți s-au resemnat să se lase stăpâniți de ea . Nu trebuie decât umor, tenacitate și eficientă, vreme de o jumătate de oră.
citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
