„Nu știu să fi întâlnit, în această lume plină de ambiții egoiste, în mijlocul căreia am trăit, un spirit mai lipsit de gândirea binelui public decât al său. Am văzut o sumedenie de oameni care au tulburat lumea doar ca să-și sporească prestigiul: e corupția timpului; însă el este singurul, cred, care mi s-a părut oricând gata să schimbe lumea doar ca să se distreze. De asemenea, n-am cunoscut un spirit mai puțin sincer, care să fi nutrit un dispreț mai total pentru adevăr.”
Nu, citatul de mai sus nu e scris de un comentator uluit de evoluțiile recente din țară și nu se referă la un politician autohton. E caracterizarea pe care i-o face Alexis de Tocqueville lui Lamartine, în volumul său de Amintiri. Și totuși, e imposibil să nu simți că rândurile astea se potrivesc de minune unui alt personaj, acuzat de plagiat.
Cu aparența sa bonom-infantilă, de Dl. Goe ajuns în fruntea bucatelor, și cu amestecul de agresivitate și miștocărie cu care tratează în general problemele, domnul cu pricina ar fi avut în față, într-un mediu ceva mai normal, o strălucită carieră de procuror corupt sau, cel mult, de șef de direcție abuziv într-un minister secundar.
Crescut într-un mediu în care bășcălia era tratată drept vorbă de duh, iar lipsa de caracter era considerată semnul unei personalități puternice, Dl. Goe a deprins repede curajul propriilor convingeri. Din păcate, a rămas puțin în urmă cu formarea acestora (Groucho Marx a spus-o cel mai bine: acestea sunt convingerile mele; dacă nu îți plac, am și altele). Format în mediul intelectual rafinat al D-lui Năstase, Dl. Goe a deprins constrângerile muncii intelectuale, a învățat să-și argumenteze opiniile și, mai ales, să urmărească obsesiv binele public. Anume, a învățat că e acceptabil să preiei integral și fără modificări zeci de pagini din lucrări care nu apar în bibliografie și că e ok să răspunzi la acuzații argumentate cu atacuri la persoană, modificări legislative sau intervenții administrative arbitrare. (Dl. Rus tocmai ne-a liniștit, amintindu-ne că de două mii și ceva de ani încoace toți au copiat, „de la Platon la Aristotel”).
Însă Dl. Goe nu e singur în această încercare disperată de apărare a onoarei sale nereperate. O mulțime de oameni de bună credință au sărit în sprijinul lui. Cine ar fi crezut că România are atâția experți în probleme de redactare academică, referențiere sau proprietate intelectuală? Cine ar fi crezut că la noi s-a dezvoltat cea mai strălucită școală sofistică din Europa de Sud-Est? Și că există posturi tv, publicații și persoane a căror îndeletnicire full time este negarea sau relativizarea unor adevăruri simple?
Pus în fața din ce în ce mai numeroaselor exemple de mizerie umană, m-am trezit uneori întrebându-mă cum sunt oamenii ăștia dincolo de masca lor publică. Sunt generoși cu familia și cu prietenii, citesc literatură în vacanțe, urcă pe munte, găsesc lucruri care să-i emoționeze până la lacrimi? Cum reușesc să-și privească în ochi copiii după un turneu de câteva ore prin toate studiourile tv care le acceptă (sau le caută) discursul delirant? Chiar au impresia că și-au făcut datoria?
De obicei, tindem să vedem în astfel de personaje doar ticăloșia, reaua credință de care vorbește Mircea Cărtărescu aici, cinismul celui care știe foarte bine cum stau lucrurile, însă le distorsionează în mod sistematic. Cred că realitatea e puțin mai sinistră. Mulți oameni de genul acesta chiar au reușit, în diferite moduri, să se convingă de justețea cauzei lor. În micul lor fantasy, la care participă împreună cu alți combatanți curajoși din platou, diferența dintre realitate și ficțiune a fost estompată până la identificare. Cred că unii (nu toți) au ajuns să creadă sincer în propria dezinformare. Într-un spațiu în care moralitatea celor mai mulți se reduce la asumarea unei datorii față de familie și tovarăși, nicidecum față de un imperativ impersonal de dreptate, nu trebuie să ne mire că fiecare pleacă acasă mulțumit că și-a făcut datoria față de propriul trib.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
