Agitația iscată în jurul afacerii Ponta și miza ei au făcut ca argumentelor raționale și relativ simple să li se suprapună o polifonie incontrolabilă de considerații parazite care îl pot deruta pe spectatorul de bună-credință, dar mai puțin prevenit. Cu cât referirile academice devin mai savante, cu atât omul de rând se simte mai stigher – și-și închipuie probabil că se află în fața unei taine care va fi lămurită abia de generațiile viitoare. Ăsta e motivul care mă îndeamnă la o limpezire a lucrurilor. Am să încep stabilind certitudinea:
Victor Ponta a plagiat
S-a vorbit despre tot felul de reguli complicate pentru redactarea tezelor de doctorat, reguli care ar fluctua de la țară la țară și de la an la an. Nu despre asta e vorba. E vorba pur și simplu de o convenție elementară, veche de secole, de când cărțile au autori cunoscuți, al căror nume e trecut clar pe copertă – iar tezele de doctorat nu se abat de la convenția asta. Dacă numele tău e pe copertă, pe măsură ce cititorul parcurge textul, el presupune că tot ce e scris acolo îți aparține, e, cum s-ar zice, creația ta. Dacă aduci în discuție ideile lui X, atunci îi pomenești imediat numele, altminteri s-ar crede că sunt ideile tale, cu alte cuvinte îți însușești ceva ce nu-ți aparține. Dacă preiei de la X un fragment, trebuie să-l citezi, adică să pui fragmentul între ghilimele și să indici sursa (autor, titlu, editură, an de apariție) fie chiar în text, fie într-o notă, care poate fi în josul paginii, la sfârșitul capitolului sau la sfârșitul cărții. Dacă n-o faci, vocea ta se confundă cu cea a autorului real – și se pot crea grave confuzii. De pildă, să zicem că dl Ponta scrie într-o carte: „Vreau să-l omor pe Dan Tapalagă.” Dacă eu aș prelua ca atare propoziția dlui Ponta într-o carte semnată de mine, fără ghilimele, s-ar înțelege, pe drept cuvânt, că eu sunt acela cu intenții criminale. În schimb, dacă aș scrie „În tratatul Despre libertatea de expresie în România, la pagina 483, dl Ponta spune: «Vreau să-l omor pe Dan Tapalagă»”, ar fi cu totul altceva. Sigur, crima are o miză mai mare, e mai frapantă decât niște obscure aspecte juridice, dar, în esență, e vorba de același lucru: confuzia între voci. Cine vorbește de fapt? Ale cui sunt acele idei? Ăsta e rostul ghilimelelor.
Mi s-ar putea răspunde că ideile dlui Ponta pot coincide cu ideile dlor Diaconu, Diaconu și Crețu. Dacă așa e, atunci trebuie s-o spună, odată ce domnii de mai sus au apucat să se exprime înaintea lui. Apoi, ideile pot coincide, însă nu și formulările, cuvânt cu cuvânt, pe sute de pagini. În fine, justificarea că acei autori ar fi trecuți la bibliografie e perfect ineptă. Bibliografia se așază la sfârșitul cărții, după acele note care ar indica eventual de unde a citat autorul, și are rostul de a ne spune ce cărți a citit el, ce alte lucrări au o legătură oarecare cu cartea în cauză. Bibliografia nu ne indică în nici un caz ce fragmente a preluat autorul și de unde, ea e doar un reper general. Mă văd silit să spun toate aceste lucruri de o banalitate înspăimântătoare numai pentru că unii jurnaliști și politicieni nu le înțeleg – sau se prefac că nu le înțeleg.
În realitate, avem de-a face cu cel mai banal caz de plagiat. Spun „banal” pentru că dl Ponta (sau autorul de facto al tezei) putea proceda cu mai multă abilitate: fără să aibă absolut nimic original de spus, putea prelua idei, punându-le însă într-o altă formă. Și atunci ar fi fost un scandal, titlul de doctor ar fi fost obținut pe o cale dubioasă, dar asta n-ar fi putut s-o constate decât specialiștii, cei care stăpânesc jargonul disciplinei și au cultura necesară. În cazul de față, e suficient să cunoști literele alfabetului pentru a spune că două fragmente coincid: și un copil de șase ani poate da verdictul. Apoi, nu e nevoie să fii expert în drept internațional ca să constați absența ghilimelelor. E revoltător de simplu.
Argumentele care vor să-l disculpe pe Victor Ponta
Un prim argument pe care l-am auzit ar fi că informația privind plagiatul provine de la Traian Băsescu sau de la Daniel Funeriu. Argumentul e la fel de valabil ca acela care ar disculpa un hoț care îți intră în casă și îți fură mașina de spălat, pe motiv că ar fi fost denunțat la poliție de un dușman al lui din copilărie. Poate intra în discuție condiția denunțătorului numai dacă se dovedește că nu e vorba de furt – și atunci ne putem întreba ce anume l-a îndemnat pe denunțător să mintă. Odată stabilit faptul că e vorba de furt, identitatea denunțătorului e absolut irelevantă.
Alt argument invocat se leagă de faptul că domnii plagiați nu se consideră plagiați. Într-adevăr, dacă lui X i se fură mașina de spălat, iar el spune că de fapt nu i s-a furat, ci i-a dat-o prezumptivului hoț, litigiul dispare. Numai că plagiatul nu e doar o simplă hoție care leagă doi oameni – unul care fură și unul căruia i se fură. Plagiatul e și o impostură, o formă de hoție și de minciună generalizate: tot mediul academic și întreaga societate sunt vizate, nu doar omul de la care ai furat un fragment de text fără să pui ghilimele. Plagiind și obținând astfel titlul de doctor, ți-ai pus în piept o decorație cu care defilezi în fața tuturor, beneficiezi de avantaje de pe urma ei. Asta e diferența dintre mașina de spălat pe care o folosește numai X și o lucrare care te propulsează în ierarhia socială, îți dă un ascendent în fața tuturor membrilor societății. Cel care a furat o mașină de spălat are un câștig limitat. Cel care a plagiat are un câștig virtual nelimitat. Acestea fiind zise, n-are nici o importanță dacă autorii plagiați se consideră sau nu plagiați.
În fine, am mai auzit un argument aiuritor la Antena 3: un parlamentar UNPR (nu-i rețin numele) făcea o paralelă cu celebrul caz de plagiat al lui Eugen Barbu – romanul Incognito. Paralela e perfect întemeiată, dar concluzia parlamentarului e halucinantă: dacă justiția lui Ceaușescu nu l-a găsit pe Barbu vinovat, înseamnă că într-adevăr nu era vinovat – și nici Victor Ponta nu e vinovat. (Silit de împrejurări, Barbu a trebuit, în ultimul volum din Incognito, să dea o bibliografie, or, și Ponta i-a trecut în bibliografie pe autorii plagiați – dar nu pe toți!) Trebuie să fii foarte tânăr și complet ignorant ca să nu știi cum îi trata pe-atunci justiția pe membrii nomenclaturii, iar Eugen Barbu era în CC, era pumnul cu care Securitatea amenința scriitorii.
Citeste tot articolul si comenteaza peContributors.ro
