Dragă Domnule Profesor,
Fiecare din cele trei cuvinte are însemnătatea şi greutatea lui. Am fost unul dintre cei (mulţi) care v-au observat evoluând ca profesor, decan şi, mai apoi, rector al Politehnicii din Timişoara. Aventurile tinereţii mele şi ale vieţii dumneavoastră universitare au făcut să ne întâlnim, nu de puţine ori, în diferite ipostaze mai mult sau mai puţin formale. Spre fericirea mea, mi-a fost dat să il cunosc şi pe muzicianul ori fotbalistul Nicolae Robu. Pentru profesorul Robu vorbesc cursurile şi studenţii lui. Pentru managerul Robu ilustrative sunt lucrările terminate în anii mandatelor de rector. Puţini sunt cei care rămân indiferenţi atunci când vă aud numele (chiar şi cohorta de detractori sunt un indicator al succesului şi vitalităţii). Mă alătur cu bucurie sinceră alaiului de felicitări pentru reuşita de a fi fost ales primarul Timişoarei. Nu pot însă să nu vă întreb: sunteţi pe deplin conştient de sarcina aproape imposibilă pe care o aveţi? Ştiţi că aţi primit cadou un oraş aproape mort (iar nu, adormit aşa cum sugerează unii)?
Cu detaşarea celor câteva mii de kilometri distanţă, îmi citesc urbea printr-o altă grilă de lectură. Timişoara trăieşte în ochii românilor prin prisma aurei obţinute la revoluţie şi printr-un soi de auto-suficienţă contagioasă a bănăţeanului care-i musai şă fie fruncea. Am crezut ani de-a rândul că a fi contra miticilor ţine loc de muncă şi creativitate. Oraşul nu a încetat să piardă alert din atractivitate în lunga şi somnoroasa orânduire ciuhandriană. În asemenea proporţii încât astăzi vorbim despre o urbe în care nu se mai întâmplă (aproape) nimic.
De câte ori revin acasă mă plimb ore în şir bezmetic pe străzi. Suntem unul dintre ultimele oraşe în care centrul istoric arată ca după bombardament. Cele câteva clădiri machiate în Piaţa Unirii, din mila nemţilor, nu pot să ascundă ridurile unor străzi care plâng sub urât. Blocurile ceauşiste ascund suflete pitite în spatele unui gri funest care strigă după o reabilitare termică şi un colorit mai viu. Afişajul stradal ucide retina într-o dezordine care nu are nimic cool nici american în ea. E doar un iarmaroc grandeur nature. Per total, oraşul e unul dintre cele mai murdare pe care mi-a fost dat să le vizitez în România. Cartierele de vile (istorice) merită o soartă mai bună decât o ocupare abuzivă indiferent de etnia care o practică. Uriaşele spaţii libere din interiorul oraşului (o aberaţie urbanistică rar întâlnită!) merită proiecte de anvergură (poate altele decât mallurile şi supermarketurile). Complexul studenţesc e orice vreţi, numai loc de studiu nu, inundat de birturi ieftine şi prost gust. Periferia Timişoarei, privită din avion, respiră haosul unei perioade de boom imobiliar în care fiecare îşi ridica casa cât mai departe de vecini. Pe scurt, urbea e fără cap şi coadă, după chipul şi asemănarea ultimului şmecher care a găsit o inginerie pentru a face ce vrea, unde vrea şi cum vrea. Ne aduceţi puţină ordine, domnule profesor?
Un oraş trăieşte în primul rând prin locuitorii lui şi activităţile care sunt generate. Zidurile pot fi scorojite. Dacă în cetate palpită viaţa, lucrurile se pot ameliora. Până mai ieri Berlinul arăta pe dinafară cel puţin dubios însă asta nu l-a împiedicat să devină peste noapte focarul cultural al Europei. Dar să păstrăm proporţiile. Constatarea e implacabilă : Timişoara se plictiseşte ! Compativ cu Clujul (ca să nu vorbim despre Bucureşti) suntem la uriasă distanţă în ce priveşte calitatea şi frecvenţa evenimentele culturale. Principala activitate a timişorenilor este mersul la mall ! Nu cred că în ce priveşte mediul universitar stăm mult mai bine dacă privim ultimele clasamente, oricât de incomplete ar fi ele. Cât priveşte industria şi o parte a locurilor de muncă bine calificate oraşul nu poate trăi la infinit pe spatele celor cinci, zece investitori care au debarcat în jurul anilor 2000. Domnule profesor, sunteţi văzut drept un tip cool şi în pas cu vremurile. Timişoara are urgentă nevoie de perfuzii cu adrenalină !
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
