Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic
Carte/ Dan C. Mihăilescu, M-am întors oare cu advărat de la Athos?

Athosul e o capcana

de Andrei Gaitanaru     Medievalia.ro
Duminică, 20 mai 2012, 22:58 Actualitate | Opinii

Andrei Gaitanaru
Foto: Medievalia.ro
Hotărât lucru, cele mai savuroase cărți despre Muntele Athos nu sunt scrise de membrii ierarhiei bisericesti. Știu că pentru unele urechi ceea ce am spus poate părea lipsit de evlavie. Ei bine, nu este așa. Nu este nimic scandalos la mijloc. Pentru că mă refer la acele cărți în care sunt descrise hălăduieli aghiorite, și nu viața emblematică a vreunui sfânt monah athonit.

De obicei, cărțile scrise despre Athos din interior au o directețe desprinsă parcă din Pateric. Te vrăjesc nu prin descriere, ci prin răsturnarea perspectivei sau prin inciziile neașteptate de sens. Aproape că avem de-a face un gen literar. Pentru cel care le citește nu sunt atât de relevante sfintele coclauri ale muntelui, ci doar miezul învățăturii pe care cel care a ajus acolo le poate primi. Ca tot ceea ce definește monahismul, calea care duce către îndumnezeire este simplificarea, evitarea împrăștierii, atingerea acelei unități (mónos) recomandate celui care tinde către cel Unic. Volutele retorice nu sunt bine primite. Grăitoare în această privință este o secvență în care Evagrie Ponticul este taxat drept vorbăreț la puțin după sosirea sa la Sketis, în pustia Egiptului. Iar răspunsul său imediat a fost “adevărat este, părinte. O singură dată am vorbit, a doua oară nu mai deschid gura”[1].

Spre deosebire de călugăr, căruia îi este mai specifică directețea, mireanului parcă îi este mai proprie divagarea. Pentru că nu a asumat radical acea evitare a împrăștierii, drumurile sale sunt mai sinuoase. Relatările sale, mai luxuriante. Textele, mai locuite de perifrază. Însă, atunci când exercițiul spiritual este asumat sau măcar cunoscut, rătăcirile sunt bine direcționate. Comparate cu discursul monahal, căruia îi este cel mai firesc monologion-ul rugăciunii inimii, acest tip de rătăcire orientată se aseamănă cu psalmii. O grădină întreagă de fapte, gânduri și evenimente sunt înfățișate minții. Și, deși ești plimbat, smucit sau legănat printre descrieri îmbibate în detalii, totate cele prezentate sunt îndreptate spre aceași direcție, Dumnezeu.

Așa stau lucrurile și cu volumul lui Dan C. Mihăilescu, M-am întors oare cu advărat de la Athos?, publicată de Editura Humanitas, la finalul anului 2011. Textul acesta are ceva din structura unui psalm. Nu mă refer aici doar la acea luxurianță specifică imaginarului psaltic. Ci și la scheletul acestuia, la modului în care el este livrat. Marea majoritate a psalmilor au două părți. Prima este cea de cerere. În cadrul ei cel ce se roagă își mărturisește luxuriant neputința – fie că este vorba despre atacurile dușmanilor, fie că este vorba depre conștiința propriei micimi în fața infinității lui Dumnezeu. A doua parte a unui psalm are o funcție laudativă. În ea este mărturisită asiduu întrezărirea intervenției salvatoare a divinității. Iar gestul firesc este cel al laudei și al mulțumirii aduse prezenței reconfortante și atotputernice a lui Dumnezeu.

Scrisă sub forma unui jurnal de drum, cartea lui Dan C. Mihăilescu are două părți. Cea dintâi, “Muncit de draci, lucrat de îngeri”, pare a-i corespunde cererii psaltice. În ea autorul își mărturisește inadecvarea față de dificultatea drumului. „E bine să te întrebi, înainte de a lua drumul Sfântului Munte, în ce măsură pasului inimii tale consumă cu cadența athonită. Eu nu m-am întrebat. M-am considerat admis din principiu” (p. 28). Tot aici sunt recunoscute hachițele obișnuințelor vieții de intelectual „hiperalintat”, dus mai rar pe la Biserică, masiv îndatorat esteticului și suspectat spre panteism. „Din unghi religios văzând lucrurile, percepția mea a rămas fundamental poetică. Lirică. Sentimentală, senzorială, spectaculară. Datoare în chip esențial elementului estetic și abia apoi factorului spiritual” (p. 31). Ca să fie și mai clar, „să aduci în îngereasca împărăție a Răbdării, Ascultării și Isichiei un năbădăios atlet al neliniștii, hedonismului și insubordonări, ca mine, apoi asta va să zică un sado-masochism demn de cele mai perverse scenarii ale nesupunerii cu agendă protetantă” (p. 16). Toate destăinuirile sunt convergente. Pe muntele Athos, Dan C. Mihăilescu este un pelerin fără voie. Pentru a se descurca el are nevoie de sprijin, asistență, intervenții. Pe care le și primește.

Despre ele este vorba în cea de-a doua parte a cărții „Oameni și natură, cu îngeri deasupra”. Acestă parte se lasă a fi citită conform secvenței laudative a psalmilor. Faptul că Dan C. Mihăilescu ne vorbește despre „natura febril-exultantă a Sfântului Munte” (p. 69), căreia i se spune „natură duhovniceacă” (p. 69), ne dă de veste că ceva s-a schimbat în el după primele zile de încercare. Privirea lui reține zborul rândunelelor, în special cele de la Prodromu, „jucării ale văzduhului” (p. 70). Ceea ce vede este ceva în plus față de ceea ce simțurile arată mai întâi. „Ca și la cântările din zori și din amurg ale păsărimii care-și slăvește Creatorul pentru ziua dăruită, simți efectiv cum îți îngenunchiază auzul” (p. 70). Și încă ceva. „După cât în primele două, trei zile, am fost muncit de draci (foame, nerăbdare, plictis, igienă precară, iritare produsă de ineficiența telefonului mobil), pe atât am fost de răsplătit apoi de frumusețea umană întâlnită” (p. 71). Mai întâi, tovarășii săi de grup, membri ai grupului Prolog – Contantin Flondor, Horea Paștina, Mihai Sârbulescu, însoțiți de Mircea Oliv Ionuț Totu și de câțiva tineri ucenici. Apoi, părintele Daniil Cotescu, „o Duminică de om!”, „înger ocrotitor și îndrumător la Vatapoedi”. Și, în primul rând, Părintele Eferm Vatopedinul, egumen dotat cu radar duhovnicesc și uncenic al lui Iosif Vatopedinul, cel care, la rândul său, a fost ucenic al celebrului Gheron Iosif. Această asistență de care Dan C. Mihăilescu a beneficiat este cea care îmi permite să vorbesc despre cartea sa ca fiind mărturia unei rătăciri bine orientate. Titlul cărții spune tot. În cazul acestuia nu este vorba doar despre o interogație nostalgică. Ci și despre o rătăcire a cărei tâlc pune în chestiune autenticitatea întoarcerii. Muntele Sfânt are puterea de a funcționea ca o capcană.

Figura lui Dan C. Mihăilescu pe muntele Athos mi-a amintit de experiența similară a lui Sandu Tudor, celebru publicist și cărturar în care coexistau spiritul fineții și pornirea intempestivă. În 1929 acesta pleca pe Sfântul Munte pentru a verifica, vreme de 8 luni, afirmațiile intrigante despre monahii athoniti ale unui jurnalist francez. Cu un rucsac în spate și cu pantaloni scurți pe el, Sandu Tudor debarca în portul Dafni cu o postură suficient de inadecvată și cu o privire îndeajuns de nedumerită pentru a-i fi ușor de citit pe chip nevoia de îndrumare. Pe care a obținut-o de la călugărul girovant Averchie sub forma unei înțelegeri. Își pune o pereche de pantaloni lungi și, urmându-l, face tot ceea ce îl vede pe el că face. Așa s-a aflat pe Munte că alături de Averchie, monah suspectat de sfințenie, umbla un pelerin foarte evlavios. Ieșeau călugării pe la colțuri ca să îl vadă. Sandu Tudor mărturisea mai târziu că fiecare gest făcut lucra discret și eficient în el. Așa avea să înființeze la Mănăstirea Antim, din București, Grupul „Rugul Aprins”. Mai târziu avea să fie tuns în monahism, să poarte schima mare și să moară mărturisind în închisoarea de la Aiud.

Nu știu ce va fi să fie cu Dan C. Mihăilescu. Nu am intuiții destinale. Sper însă ca dorința lui de a se întoarce pe Athos și de a lua la pas cărările muntelui cu un toiag în mână să aibă ca efect scriera și mai multor pagini despre Athos. Cartea de față este atât de bine scrisă încât finalul prea timpuriu te lasă stupefiat. Este revoltător de scurtă!

Aș vrea să închei cu o provocare. Spuneam la început că cele mai savuroase cărți despre Muntele Athos nu sunt semnate de membrii ierarhiei Bisericesti.

Primul argument este acela că avem de-a face cu o diferență de abordare. Scrierile din interor despre Sfântul Munte sunt văduvite de savoarea descrierii acelor detalii marginale care îmbată mintea cu arome labirintice. Se întâmplă acest lucru pentru că ele punctează, de fapt, la capitolul incizie directă de sens teologic. În comparație cu acestea, Scrierile din exterior stau sub semnul divagării cuvincioase, a curiozității neacomodate cu parcurgerea tainei, a interogației pentru care răspunsul este cel al dialogului și nu cel al rugăciunii.


Citeste tot articolul si comenteaza pe Medievalia.ro








​Citeste pe Stirile ProTV

​VIDEO 17 DECEMBRIE, ziua in care Ceausescu a ordonat sa se traga la Timisoara. Fiul unui martir: "Am doar o hartie in loc de tata"

17 decembrie 1989, a doua zi a Revolutiei Romane a fost si cea care a marcat, inceputul celor mai sangeroase evenimente din Europa acelor ani.








2386 vizualizari

Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Vineri