Textele lui Ilf şi Petrov, “ Douăsprezece scaune “ şi “ Viţelul de aur” deţin în memoria cititorilor din fostul lagăr socialist o poziţie privilegiată. Schimbând ce- de schimbat, asemeni scrierilor lui Bulgakov, ele ilustrează această teribilă forţă insurgentă pe care literatura o posedă în ordinea totalitară. Dincolo de aparenţele umile, dincolo de convenţiile pe care genul şi limitele libertăţii de expresie le impun, vocaţia iconoclastă supravieţuieşte, opunând rigidităţii socialismului real natura proteică a fiinţei umane nesupuse de dogmă.
Cazul lui Ilf şi Petrov este cu atât mai semnificativ cu cât deghizarea la care cei doi autori recurg este una aproape perfectă. La o lectură superficială, ( la acea lectură care le permite existenţa şi circulaţia într-o Uniune Sovietică pe cale de a deveni ţara lui Stalin şi a marilor epurări), ficţiunile celor doi autori îngemănaţi cuprind miezul pedagogic admirat de comunism. Satira este arma redutabilă pe care partidul o pune la îndemâna celor mulţi, spre a ne despărţi,râzând, de trecutul burghez şi racilele sale. Dipticul lui Ilf şi Petrov este emasculat dialectic, fiind vidat de acea substanţă contestatară care îl conferă unicitatea.
Şi poate că nici un alt personaj al literaturii sovietice nu întruchipează, cu aceeaşi versatilitate şi diabolică inventivitate, această îndărătnicie a omului de a refuza încadrarea în patul procustian al leninismului decât fiul supusului tuc, marele maestru al combinaţiilor, Ostap Bender. În cele din urmă, Ilf şi Petrov deţin ştiinţa de a dialoga cu o tradiţie care îi precedă- ficţiunile în centrul cărora se află Ostap descind din linia picarescă, dar trimit şi la înclinaţia gogoliană a grotescului şi travestiului. În această Uniune Sovietică ce aspiră la puritate şi la utopie, Ostap este bufonul shakesperian ce poate rosti adevărul inconvenabil şi subversiv.
Căci Ostap este, în veştmintele sale ciudate, omul liber ce cutreieră un vast teritoriu al ipocriziei şi potemkiniadei. Maestru al combinaţiilor, fără un loc de muncă stabil, aşadar parazit şi element antisocial, Ostap este posesorul unei filosofii anti-sovietice fondate pe un cult particular şi tenace al individualismului. Misiunea sa, asumată cu eleganţă donchişotescă, este aceea de a trăi independent, exploatând vastul rezervor de prostie şi imbecilitate pe care puterea sovietică îl oferă celui îndrăzneţ. Ostap nu este, spre a relua terminologia epocii sale, nici albgardist, nici cadet, nici anarhist, nici socialist-revoluţionar.
El este marele maestru al combinaţiilor, iscoditorul picaro ce ştie să se strecoare printre ochiurile unei lumi ce se îndreaptă spre monocromia totalitară. Marca aceastei insurgenţe ce nu cunoaşte limite în temeritatea ei este limbajul baroc şi suculent pe care acest erou al timpurilor noastre îl construieşte, spre a –i fi marcă identitară. Amestec de retorică avocăţească de duzină , de referinţe culturale şi de fragmente de nouă limbă comunistă, vocabularul lui Ostap Bender este platoşa de care acesta se serveşte spre a rezista asaltului etatic. Adaptabilitatea lui lingvistică şi intelectuală este aiuritoare- Ostap este redutabil tocmai pentru că inteligenţa lui intuieşte miezul acestei butaforii întemeiate pe fortă şamanică a cuvântului. Simbolic, într-unul din pasaje cele mai elocvente din “Viţelul de aur”, Ostap vinde, contra unei sume modice, arta scrierii unui text jurnalistic pe linie. Câteva cuvinte sunt suficiente spre a oferi un număr infinit de permutări.
Peregrinările lui Bender pot fi citite ca o replică la voiajul lui Cicikov, din “Suflete moarte”. Pe vasul teatral sau în republica viticolă, Bender nu abandonează, nici un moment, această convingere că viaţa sovietică a virtuţii nu este cea pentru care a fost croit. Trăind în această lume pe dos, lume în pântecele căreia viciile umane colcăie în aceeeaşi bolgie eternă, Ostap Bender nu încetează să fie spiritul ce este martor, actor şi regizor. Ironia lui Ilf şi Petrov ar fi de de neimaginat în absenţa versatilităţii neliniştitoare a lui Bender. Exponent al cinstitei tagme a escrocilor, mişcându-se cu naturaleţe în această mare de vicii şi de butaforie a patriei sovietice, Ostap Bender nu este, în nici un moment, sedus de mirajul arcadic al vieţii proletare. Solitudinea sa este preţul plătit pentru fidelitatea faţă de individualismul impenitent.
Există, în “ Viţelul de aur”, o prezenţă ce indică ambiguitatea esenţială a artei lui Ilf şi Petrov. Trustul “ Hercules”, uriaşa maşinărie birocratică de tăiat frunză la câini, este cochilia în care se ascunde aliajul ,eminamente sovietic, de rapacitate şi duplicitate. Instituţia sovietică devine o fiinţă pe jumătate kafkiană, pe jumătate gogoliană, un mecanism ce recurge la cărămizile propagandei spre a supravieţui. Abilitatea cu care este confecţionată ştampila multi-funcţională a direcţiunii este expresia standardizării şi castrării limbajului uman. Aparenţele sunt înşelătoare. Milionarii în ruble duc o viaţă de funcţionari umili, în vreme ce lucrătorii pe tărâm obştesc sunt cei mai inventivi delapidatori.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
