Ca să facem un pic de filozofie de colțu’ străzii: eu cred că noul premier Victor Ponta pornește la drum cu un complex latent legat de relația cu părintele său politic, Adrian Năstase. Dar mai întâi un scurt preambul despre instituția demisiei de onoare.

Demisia de onoare e un instrument luat în derâdere de mulți politicieni băștinași deși reprezintă o scurtătură excelentă pe care puțini au avut inspirația s-o mânuiască așa cum trebuie. Demisia “de onoare” face exact ce zice sintagma, adică oferă o retragere onorabilă din scenă eliberând o anumită tensiune acumulată. Mai important, prin acest act demisionarul evită elegant umilințele ce sigur vor urma în cazul continuării în funcție.

Însă acest tip de retragere onorabilă, temporară sau nu, e privită cu dispreț de politicienii români care nu au inteligența sau sofisticarea pentru a utiliza un astfel de instrument, în principiu fiindcă nu au un plan pe termen lung. La noi “merge și-așa”, se vrea totul acum, carpe diem și “după noi potopul!”. Ce-i drept, nu ajută nici standardele de genunchiul broaștei ale electoratului autohton. Dar nici oferta politică nu îmbie publicul și uite-așa ne învârtim în același cerc vicios.

Cel mai elocvent exemplu este cazul Severin, sau Sever Out! cum zicea un meme în perioada scandalului respectiv. Omul a refuzat să demisioneze din fotoliul de europarlamentar deși alți trei colegi din alte țări au făcut asta imediat ce au fost prinși cu mâța-n sac în acel reportaj despre lobby. A suportat cu stoicism toate umilințele și a pus Parlamentul European în poziția penibilă de a reacționa. Penibil pentru că politica europeană e în altă etapă pe scara evoluției, când astfel de auto-sancțiuni sunt subînțelese. Fiecare politician prins în ofsaid își face singur harakiri pentru binele patriei dar mai ales al partidului său și astfel nu mai trebuie nicio execuție oficială.

Cum execuți un lider care nu se dă dus?

Lipsa practicii “demisiei de onoare” e una din problemele de evoluție ale politicienilor români ai căror lideri țin cu ghearele de scaunele puterii. Când liderul devine depășit are loc un ritual de ucidere a masculului alpha, care altfel nu ar renunța, fiindcă, în beția sa de putere, încă se crede indispensabil și cel mai cel. Fără să mai abuzez de truisme, e vorba de darwinism politic, partidul are nevoie să evolueze.

Așa apare complexul lui Oedip, împrumutat aici de dragul analogiei politice și nu din motive freudiene.

În jurul liderului roiesc în general acoliți crescuți sub pulpana sa iar acești copii politici se văd repede confruntați cu dilema uciderii părintelui politic. Unii evită conflictul însă cei mai puternici o fac și își câștigă tronul. Câteva exemple din politica românească.

Traian Băsescu – Petre Roman

Un prim exemplu ni-l oferă Traian Băsescu, care în 2001 a devenit președintele PD luptând împotriva unui Petre Roman care ținea de scaunul de președinte al partidului în pofida unui rezultat dezastruos în alegerile din 2000 (3% Petre Roman față de 7% PD) și care în prealabil își eliminase mai mulți vice-președinți din Colegiul Director. Iar Traian Băsescu fusese până atunci mâna dreaptă a lui Petre Roman fiind promovat de acesta la Ministerul Transporturilor și apoi la Primăria Capitalei.

Învins, Petre Roman n-a suportat umilința și a ratat perioada de glorie a partidului al cărui creator a fost. O demisie de onoare bine programată i-ar fi oferit o retragere excelentă și o participare din loja onorabilă de fondator, la ceea ce va fi apogeul proiectului său politic.

Albă ca Zăpada – Traian Băsescu

Rămânând în preajma actualui președinte, același complex al lui Oedip va măcina toate noile construcții politice pornite de (foști) colaboratori ai lui Traian Băsescu. Cel mai bun exemplu este inițiativa Noua Republică (era să scriu Noua Dreaptă) condusă de Mihail Neamțu. Oricât de lăudabile ar fi propunerile acestei platforme politice, relația ambiguă și netranșată cu președintele Traian Băsescu va atârna o tinichea mai zgomotoasă decât orice discurs constructiv.

Aceeași problemă o avea și utopia Mișcării Populare înregistrată de fiica președintelui și condusă de un Teodor Baconschi mult prea docil pentru anvergura cerută. Mai nou Mihai Răzvan Ungureanu promite un nou partid dar ratează testul de leadership când se afișează în vacanța de 1 Mai alături de președinte.

Iar leadershipul e o treabă greu de fabricat în orice laborator politic. Cert e că nu poți avea leadership când ai un comportament de “săgeată”, cum se zice în cartier. N-ai credibilitate, n-ai forță. Iar Mihail Neamțu, Teodor Baconschi sau Mihai Răzvan Ungureanu nu au forța să-și ucidă părintele politic.

Fiindcă tot am deschis acest subiect, eu cred că alternativa unui partid nou poate apărea numai dinspre liberali, care mereu au dat astfel de formațiuni rupte din baza mamă. Dar asta e o altă discuție, probabil nu așa departe de prezentul subiect oedipian, având în vedere autoritarismul liderului său actual Crin Antonescu. Să notăm totuși că până acum, PNL reprezintă de departe cel mai elegant model de succesiune al liderilor, atât cât se poate în politica românească.

Năstase – Iliescu

La capătul celălalt, cele mai crâncene relații urmaș-lider sunt în PSD. Poate și fiindcă PSD a rămas mereu partidul numărul unu de pe scena politică, poate fiindcă aici apropierea puterii e palpabilă și cu tradiție încă de pe vremea când actualii erau foștii nomeclaturiști.

Năstase reprezintă cel mai bun exemplu despre cum un potențial lider nu își poate învinge complexul lui Oedip. În 2005, Năstase a refuzat să candideze împotriva lui Ion Iliescu căruia nu i-a ieșit de fapt niciodată din vorbă, indiferent de micile frecușuri din perioada guvernării sale.

Ponta – Năstase

Evoluția relației dintre Ponta și mentorul său Năstase e una dintre întrebările rămase deschise pentru cariera proaspătului premier. Ancora Năstase legată strâns de piciorul lui Ponta îi va limita mereu acțiunile sale ca lider politic și va reprezenta întotdeauna un câlcâi al lui Ahile, că tot împrumutăm legendele Olimpului.

Norocul lui Ponta așteaptă în Justiție, care i-ar putea tranșa odată pentru totdeauna legătura ombilicală cu Năstase, dacă acesta va fi trimis la închisoare în această săptămână. Paradoxal, numele lui Ponta în politica mare ar căpăta greutate, putere și credibilitate de necontestat, dacă Năstase își va executa pedeapsa în guvernarea sa.

Iliescu

În încheiere, cu voia dumneavoastră, am lăsat Cezarului ce-i al Cezarului. Da, Traian Băsescu rămâne politicianul care și-a învins complexul lui Oedip și apoi a câștigat întreaga putere. Însă nimeni n-a reușit să facă asta precum Ion Iliescu, un animal politic din cu totul alt regn.

Încă din 1986 în presa americană, Ion Iliescu era cunoscut drept viitorul succesor al lui Ceaușescu. Cum acesta din urmă n-a cedat puterea, Ion Iliescu l-a eliminat. La propriu.

Citeste si comenteaza pe blogul La coltu' strazii.