Au trecut patru ani de cand Monica Lovinescu ne-a parasit. Opera ei ne este accesibila si ar trebui sa functioneze ca un indreptar etic. A aparut la Humanitas, in colectia “Zeigeist”, “Jurnalul esential” ingrijit de Cristina Cioaba. Urmeaza sa apara foarte curand un volum, sprijinit de IICCMER, despre Monica Lovinescu in dosarele Securitatii. O spun cu deplina responsabilitate si convingere—in cultura romaneasca a ultimelor cinci decenii, Monica Lovinescu, stalucita cronicara literara, sustinatoarea unui canon alternativ in raport cu cel oficial, a fost, in egala masura, cea mai rafinata cunoscatoare, exegeta si analista a fenomenului comunist. A pledat ca nimeni altcineva pentru demontarea si demistificarea pretentiilor ideologice ale totalitarismului comunist. A surprins legaturile de adancime, infra-rationale, dintre comunismul romanesc (si nu numai) si variile incarnari ale fascismului.

Vladimir TismaneanuFoto: AGERPRES

Cand regimul comunist a imbratisat temele, fantasmele si obesesiile extremei drepte interbelice, facindu-le ale sale, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca au scris pagini magistrale despre geneza a ceea ce, mai tirziu, am diagnosticat drept barocul fascisto-comunist. Il vedem renascand ca baroc postfascisto-postcomunist, discursul autarhic, izolationist, strident nationalist, anti-european si anti-capitalist al unor lideri politici cu memoria intelectuala defectuoasa. Atacurile impotriva ei din zona xenofob-stalinoida (E. Barbu, Vadim Tudor, Adrian Paunescu, Dinu Sararu si altii din echipa de demagogi fascisto-comunisti, cei pe care ea ii numea, cu infinit dispret, „trepadusii de Curte Noua”) dadeau masura unei lupte care a continuat si dupa decembrie 1989: aceea dintre sustinatorii modernitatii politice si estetice, pe de o parte, si partizanii unei dictaturi paranoic-autarhice, in fapt un neo-tribalism de sorginte colectivist-etnicista care a facut atita rau culturii romanesti in perioada interbelica.

Nu vrea sa fiu gresit inteles: nu este vorba aici de contestarea traditiei, ori de exaltarea dezradacinarii, ci de o sustinere a sincronizarii continue a culturii romane cu marile directii ale spiritului democratic modern. La urma urmei, nu cred ca gresesc incadrandu-i pe Monica Lovinescu si pe Virgil Ierunca in perimetrul a ceea ce putem numi patriotismul liberal. Mai precis spus, al unui sentiment national sobru care nu se jeneaza de valorile umaniste in care crede si care nu pactizeaza cu pompierismul sovin ori cu doctrinarismul descarnat al unei stangi tot mai sectare. Mandria nationala nu este un pacat cata vreme nu este utilizata manipulativ precum in actiunile intolerante si oportuniste ale jandarmilor culturali. A-ti iubi natiunea este o chestiune de demnitate. Eroarea consta in a face din dimensiunea nationala un fel de test absolut si mai ales de a o subordona unor porunci politice imediate (cum, din nefericire, se intampa de atatea ori). Patriotismul civic-liberal este structural diferit de sovinismul resentimentar care azvarle iubirea traditiei in cel mai dezolant derizoriu prin chiar suprimarea spiritului critic.

Recomandabile oricarui student in stiinte politice, filosofie ori litere, eseurile stranse in volumul “Etica neuitarii” pe care l-am coordonat la Humanitas, vorbesc despre necesitatea echilibrului valoric si ofera principalele contributii ale Monicai Lovinescu la constituirea unei etici intemeiata pe memorie. La un ceas cind asistam la stradanii insidioase de obliterare a constiintei istorice, gasim in opera ei argumente imbatabile pentru a nu uita. Observind, in consens cu Alain Besançon, absenta ori mai degraba debilitatea unei actiuni de confruntare/asumare/judecare in raport cu comunismul, similara celei constant intreprinsa in raport cu nazismul, giaditoarea nota cu melancolica amaraciune faptul scandalos ca pentru cei mai multi comunismul apare ca „un fel de accident metorologic”, o aberatie pasagera pentru care nimeni nu poate fi tinut raspunzator. Pledand, impreuna cu Virgil Ierunca, impotriva dublelor standarde in explorarea totalitarismului de stinga si de dreapta, Monica Lovinescu a atins nervul sensibil al unor oameni care pina atunci se jurau ca o admira. La fel au fost admonestati si rau-interpretat Czeslaw Milosz si Zbigniew Herbert de catre unii in Polonia cind, dincolo de atatea diferente dintre ei, au spus acelasi lucru: ambele sisteme totalitare au fost monstruoase, ambele au fost exterministe, ambele merita o condamnare fara drept de apel.

Problema Raului s-a aflat in centrul reflectiei Monicai Lovinescu. Pentru a pricepe cum poate fi aparat Binele, este necesara continua rememorare a infernului. Doar astfel se poate construi acea viziune pe care ginditoarea americana Judith Shklar o definea drept liberalismul fricii. Hermeneutica libertatii inseamna respingerea complezentei placide, a acelui spirit flegmatic pentru care nu exista linie despartitoare intre calai si victime, intre adevar si minciuna.

Cum spuneam, gandirea politica a Monicai Lovinescu este ghidata de considerente morale. Asemeni Hannei Arendt ori Nadejdei Mandelstam, doua intelectuale de care s-a simtit indeosebi apropiata, totalitarismul ii repugna politic, spiritual si etic. Scria recent filosoful Leon Wieseltier: „…if certain forms of evil are not hated, then they have not been fully understood”. Este acea indignare profund morala, acea pasiune indomptabila despre care vorbeste si Gabriel Liiceanu in eseul sau “Despre ură’. In lungile ceasuri noctune cind am intors lumea si istoria pe toate partile, tocmai acest lucru m-a impresionat la Monica Lovinescu–curajul de a-si marturisi si asuma ostilitatea fata de acele structuri utopico-asasine carora le-au cazut victime milioane de fiinte inocente in secolulul lagarelor de concentrare, al sarmei ghimpate si si al camerelor de gazare. Acolo unde altii mimeaza pozitii de falsa obiectivitate (de fapt un bias pervers si pervertitor), Monica Lovinescu, cea care a fost atit de inrudita in planul analizei politico-istorice cu Besançon, Revel si Souvarine, articuleaza o etica a neuitarii ca premisa a libertatii. Mentorul Hannei Arendt a fost Jaspers (ar trebui cit mai curind tradusa in romaneste corespondenta dintre autoarea “Originilor totalitarismului’ si profesorul ei) . Pentru Monica Lovinescu, nimeni nu inteles mai bine chestiunea libertatii decit Jeanne Hersch, tot eleva lui Jaspers. Intelectualul critic nu se plaseaza deasupra valtorii, ci dimpotriva, intra in actiune, acuza, deplinge, demasca impostura, delatiunea, violenta, miselia. In opera ei revin mereu referintele la experienta lagarelor, a terorii totalitare (fasciste si comuniste). In 1999, scrie cu amaraciune: „Am primit numarul din Romania literara cu al doilea articol despre Soljeniţîn. Si cu o greseala de tipar care e tot atit de importanta ca si absenta de comentarii asupra cartilor amintite mai sus (de Robert Conquest si Souvarine—V.T.). Eu scriam despre ‚zek-ul paradigmatic Soljeniţîn’ si a iesit ‚zeul paradigmatic’. Mi-am dat brusc seama ca la Bucuresti nu se stie ce inseamna un ‚zek’ si ca acesta lipsa voita de memorie este cel mai grav simptom al nevindecarii noastre”.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro