Astăzi, tindem să credem că libertatea este un câștig al modernității. Avem frecvent impresia că inflația drepturilor sociale reprezintă marele merit al politicii actuale. Ne înșelăm: visul libertății și bătălia pentru demnitatea persoanei sunt parte din cea mai veche istorie a umanității. Aşa cum secolul XX a îngenunchiat sute de milioane de oameni în numele unor utopii politice, Antichitatea a sondat misterul libertăţii într-un limbaj economic, filozofic sau religios.
Arheologii ne spun că o inscripţie cuneiformă (Ama-gi) din Sumer documentează primele politici inovatoare ale unui lider local pe nume Urukagina, situat în oraşul Lagash. Urukagina a garantat pentru prima oară proprietatea privată şi comerţul liber. Totul se petrecea undeva în jurul anului 2350 î.e.n. În leagănul civilizaţiilor orientale se sfârşea astfel umilinţa de-a te fi născut debitor permanent al unui satrap fără inimă.
O mileniu mai târziu, în Egiptul faraonic, un israelit pe nume Moise resimţind dispreţul faţă de „vanitatea regală” şi, văzându-şi compatrioţii bătuţi fără justificare, dă curs „dragostei lui fireşti pentru dreptate”[i] şi ucide agresorul (Ex. 2, 12). Drama poporului ales se întrețese cu șirul lung al diferitelor captivități. Din Egiptul faraonic până în Babilonul idolatru, descendenții lui Avraam își caută dreptatea pe solul libertății.
Libertatea rămâne promisiunea neveştejită a celor care cred: „Şi au binecuvântat pe Dumnezeul părinţilor lor, căci le-a dat libertate şi învoire, ca să se întoarcă să zidească Ierusalimul” (Solomon 4, 62-63a). Căutarea libertății și durerea exilului au fost sublim cântate de Giuseppe Verdi (1841) în faimosul cor al sclavilor („Omia Patria, sì bella e perduta!”) din opera dramatică Nabucco (regele nebun).
Dacă libertatea are semnificaţii precumpănitor spirituale pentru evrei, în spaţiul grecesc eleutheria e mai curând „gravitaţională.”[ii]
Pentru libertate s-au luptat soldaţii bravului general Temistocle în luptă cu armatele persanului Xerxes, regele fugar înfrânt la Salamina. Gustul libertăţii politice devenea plenar în centrul cetăţii. Acolo, în agora ateniană, spiritul grecesc a pus în scenă virtuţile oratoriei, elanul inteligenţei sau refuzul bărbătesc de-a pleca capul faţă de tirania străină. A vorbi cu îndrăzneală (parrhēsia) sau a te purta ca un om liber (eleutheriázō) era o marcă a demnităţii pentru oricare cetăţean, de la Socrate până la Clement Alexandrinul.
În polemica angajată cu reprezentanţii ideologiei dominante a Imperiului Roman din primul secol (anno Domini), apostolul Mediteranei a refuzat lanţurile, cerând să fie respectat ca om liber (Fapte 26, 29).
Ca cetăţean al Romei, ucenicul lui Gamaliel din Tarsul Ciliciei (Asia Minor) a putut proclama promisiunea divină a libertăţii restaurată şi desăvârşită în evanghelia lui Iisus Hristos. Experienţa robiei faţă de puterile veacului, dar şi faţă de angoasele, fixaţiile sau frica de moarte a omului – toate acestea se risipesc. În lumina biruinţei Fiului lui Dumnezeu asupra păcatului, a fricii şi a laşităţii, libertatea capătă un sens teologic definitiv. Dumnezeu este Cel care transcende propria sa definiţie – orice concept al naturii perfecte sau al substanţei increate. Libertatea şi iubirea, iată cele două virtuţi proclamate de creştinismul apostolic (II Corinteni 3, 17) într-o lume a determinărilor biologice ori sociale.
Moartea fizică sau poftele mistuitoare încetează să mai aibă putere asupra celor care cunosc finalitatea istoriei.[iii]Libertatea paulină exprimă paradoxul omului vindecat de iluziile puterii şi de supremaţia violenţei. El este pregătit să descopere inocenţa prunciei prin vocaţia ascultării. Libertatea „în Duh şi adevăr” depăşeşte însă satisfacţia de sine a omului politic independent (figura stoicului la Marcus Aurelius) sau perfecţiunea comunitaristă de orice fel (vezi comunităţile ascetice de la Marea Moartă sau „terapeuţii” evocaţi de Filon Alexandrinul). Verticala teologică a libertăţii intersectează spaţiul politic al finitudinii individuale.
Creştinismul denunţă faptele nedreptăţii, delirul faraonic sau orbirea materialismului colectivist. Hristos repetă frecvent formula: „cel care vrea să-mi urmeze…” Nici urmă de coerciţie sau ameninţare. Darul libertăţii e nepreţuit dar el e mai adânc decât exerciţiul alegerii punctuale între opţiunile X şi Y. Libertatea presupune orientarea minţii, educarea simţurilor, întărirea caracterului şi mai ales şlefuirea sensibilităţii. Pentru a fi liber nu este suficient scrutinul raţiunii. Inima curăţită rosteşte adevăruri mult mai adânci. Nu e destul să alegi, ci, mai presus de toate, trebuie să alegi bine.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
