Prolog.Textul care urmează l-am scris în urmă cu vreo șapte sau opt ani la cererea unui redactor de la ”Dilema”. Era despre mine și cei care simțeau ca mine. Acum mai mulți jurnalisti m-au întrebat ce cred despre eliminarea lui Cristian Preda din viața partidistă. Am găsit acest text și mi-am dat seama că nu mi-am schimbat părerea deloc. Deci acest text este și despre Cristi Preda, dintr-o tabăra adversă, dar asemănătoare.
Un subiect venit banal. S-a scris atât de mult despre intelectuali și politică încât este greu sau inutil să mai scrii ceva. Poate este mai bine să nu te raportezi deloc la textele cunoscute, daca ai propria experienta de martor, subiect sau observator. Voi încerca să fac abstracție de tot ce am citit desi ani de zile. Am avut obsesia pozitivă a construcției unei sociologii a intelectualilor și am deja o jumătate de carte (lăsată în ciornă de la intersectarea mea cu politica) pe care provizoriu am numit-o „sociologia ideologiilor noastre cele de toate zilele”. Voi elimina chiar și tentatia de a face referire la neîncrederea lui Paretto în intelectuali, pe care care îi numește „intelighentia flotantă” și ne spune ca ei vor ține mereu partea celor care dețin resursele de putere.
Nimeni nu-i iubește pe intelectuali în politică. Militanții nu se bucură când se anunță că un intelectual a intrat în partidul lor pentru că partidele sunt un fel de echipe de căutători de aur care nu se bucură să se mărească numărul de guri care trebuie hranite din prada de după câștigarea alegerilor. Sunt considerați profitori sau chiar naivi. Vechii miltanţi vor avea întotdeauna justificarea următoare: votul țăranului simplu sau șomerului este egal cu cel al academicianului, deci lasați-o mai moale cu sfaturile pentru a câștiga intelectualii de partea noastră. Toate partidele au intelectuali, profesori universitari sau artiști, dar rareaori o să-i găsiți pe liste de parlament sau de guvern.
Intelectuali la pachet. Din când în cand, în situații în care ar trebui să existe o serioasă dezbatere publică pe teme importante, apare o lista cu apropate 100 de intelectuali care susțin ceva ce nu poate impune vreun președinte sau premier sau partid. Aceste liste ne aduc aminte de adeziunile regizate pentru proiectele împușcatului, dar și de aprigele dispute dintre CDR și FSN. Lista de stânga este mai rară, nu s-a structurat niciodată căci atunci când s-a încercat a o opune dreptei, de regulă, ar fi trebuit să se lupte pentru susținerea lui Ion Iliescu. Ori sunt multi intelectuali care se consideră de stânga dar nu-l pot susține pe Ion Iliescu. Lista de dreapta acum de 15 ani începe cu Andreescu și se termină cu Zub și ea contine o parte dintre intelectualii cunoscuți, dar și câțiva intelectuali de care auzim doar de pe aceste liste. În loc de dezbatere publică a ideilor, de toleranță, intelectualii au preferat încolonarea în spatele unor lideri politici. S-au livrat la pachet, la legătura, în loc să-și expună ideile pe tarabă.
Vitrina cu intelectuali. Intelectualii sunt buni de arătat, sunt un fel de vitrină pentru alegeri. De aceea, ei sunt căutați mai ales în jurul alegerilor, cu iluzia că aduc voturile altor intelectuali. Dar, din nefericire, greu vom găsi la noi intelectuali care să poată funcționa ca și directori de opinie, lideri transmițători de influență, cum spune un sociolog acum mai bine de 50 de ani. Ei nu au cum să aducă voturi pentru că partidele nu îi lasă să își impună propria voce. Puși să recite discursuri de partid, chiar dacă o fac cu talent, ei nu pot fi convingători pentru că masa intelectualilor votanți, colegii lor, îi consideră, de regulă, niște trădători.
Ar trebui să devină invizibili. Liderii nu suportă notorietatea unor intelectuali din jurul lor. Și, mai ales, se enervează la gândul că pot fi condiderați „produsul” acestora. Chiar dacă au beneficieat mereu de „punctajele” acestora. Nu vrem discursuri, le spun liderii intelectualilor, vrem doar punctaje scurte de idei, de acolo încolo ne descurcăm noi. Dar faptul că presa tine partea intelectualului și nu a marelui conducator, dacă izbucneste un mic diferend, sau o dispută, este de nesuportat pentru lider. Când un intelectual din partid dă un interviu apreciat de colegi sau de breasla lui profesională, Marele Conducător îl va felicita ironic și îi va explica fapttul că există o ordine de precădere: lucrurile importante le spune EL. Dacă, în sondaje de opinie, intelectualii ajung la notorietate sau încredere care pot fi luate în seamă, atunci aceasta este deja o aroganţă și urmează să fie pedepsită. Dacă Marele Conducator de partid începe să scoată cărți pe bandă rulantă, atunci dispare ultimul atuu al intelectualului. Soluția intelectualului: să devină, pe zi ce trece, tot mai invizibil.
Scribi inutili. Intelectualii sunt buni să scrie documente privind modernizarea partidelor, bune de invocat la presa cu ocazia congreselor sau a altor foruri. Atunci mapele celor din teritoriu și cele pentru presă trebuie umplute cu texte lungi, complicate sau cu strategii desenate în PowerPoint. Aceste texte răman moarte, nu le citește nimeni și nu vor deveni niciodată programe politice. De ce? Simplu, partidele nu sunt echipe organizate cu scopul de a moderniza România, de a o construi cu proiecte pe termen lung. Citiți definiția partidului politic din orice dicționar de politologie și veți înțelegeți că intelectualii sunt folosiți pentru a argumenta bunele intenții, nu pentru a scrie programe de pus în practică.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
