Am văzut cum virtutea dreptății slujește mai multor scopuri. Între toate, cel mai de preţ bun este libertatea persoanei. Dimpotrivă, lucrarea fărădelegii robește sufletul omenesc și drenează energiile societății, permițând ca abuzul și tirania să terfelească legile scrise, cutuma locului sau legile firii.
Libertatea politică începe cu respectarea legii fundamentale: Constituţia unei ţări democratice. Efortul de adecvare la acest text fondator presupune din partea fiecărui cetăţean cultivarea permanentă a virtuţilor politice: stăpânirea de sine, curajul, moderația.
Pe lângă respectarea legilor scrise, există o amprentă nevăzută asupra caracterului individual. Numită „aură” sau „carismă”, această dimensiune presupune exerciţiul virtuţii personale. Liderii comunității politice se disting printr-o capacitate remarcabilă de-a proiecta încredere într-un viitor implauzibil, la care majoritatea semenilor nu pot să se gândească. Ronald Reagan vorbea despre sfârșitul colosului sovietic în timp ce milioane de est-europeni trăiau sentimentul palid al veșniciei comuniste. Caracterul și viziunea te fac să folosești libertatea politică nu doar ca pe un bun sine, ci ca pe un mod de eliberare din plasa ignoranței, a lenei și a uitării.
Dacă nedreptatea generează frică și disperare, justiția bazată pe legea naturală se face la vedere, în ochii tuturor. Chiar și societățile seculare sunt obligate să admită caracterul public al virtuții personale. Dreptatea, care este doar o actualizare concretă a binelui comun, se obține prin risc și asumare. Este inconfortabil sau chiar periculos să reciți partitura dreptății într-o lume a fărădelegii. Cazul procurorului Panait (un tânăr care s-a sinucis în primăvara anului 2002) ne arată cât de frecvent curajul de-a căuta și de-a rosti adevărul se plătește cu prețul vieții.
Modernitatea anglo-saxonă s-a născut cu idealul libertăţii politice. Conștiința individuală a drepturilor naturale și inalienabile este, până la urmă, datul fundamental al Europei occidentale și al Americii de Nord. „Visul neatârnării” în raport cu orice tiranie apare la John Locke (1632 -1704) și traversează toate documentele programatice ale Părinţilor fondatori ai Statelor Unite ale Americii. În Europa continentală, despre libertatea politică și virtutea civică asociată acesteia au vorbit Benjamin Constant (1767-1830) sauAlexis de Tocqueville (1805-1859). Libertatea economică determinată de jocul pieței apare la John Stuart Mill (1806-1873) și, apoi, într-o formă mult rafinată în scrierile austriecilor Ludwig von Mises (1881-1973) sau Friedrich von Hayek (1899-1992). Meritul acestor gânditori este acela de-a fi avertizat asupra amenințării colectiviste a spiritului revoluționar.
Pentru acești gânditori ai modernității, libertatea politică este o pre-condiție a fericirii individuale și un obstacol în încercarea tuturor tiranilor de-a proclama împărăția cerească pe acest pământ.
Spațiul est-european are încă de învățat din critica anglo-saxonă la adresa populismului și a colectivismului de orice fel. În geografia creștinismului ortodox, foarte acomodant faţă de autoritarismul politic, dialogul cu marii clasici ai liberalismului occidental este, cu siguranță, o datorie morală și intelectuală.
Gânditorii modernităţii anglo-saxone vorbesc despre abuzul potenţial al puterii seculare, exercitat îndeobşte prin organele Statului. Înaintea britanicilor și a nord-americanilor, clasicii antici, însă, atrăgeau atenţia asupra proastei utilizări a libertăţii personale în slujba unei nemernice sclavii interioare.
Modernii ne pot preda lecţia eficienţei pragmatice şi a inteligenţei tehnice (utilizată uneori faustic). Anticii ne pot învăţa răbdarea şi moderaţia, din perspectiva înţelepciunii practice.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
