Prin axiofobie inteleg ostilitatea in raport cu valorile. O ostilitate metodica, viscerala si programatica. Imi scrie un cititor despre valorile din timpul dictaturii pe care unii le regreta. Care vor fi fiind acelea? Regimul a fost in prima faza, cum nota Virgil Nemoianu, eliticid. In a doua, a ramas axiofob, ostil valorilor reale. Care sa fi fost „valorile”sale? Adrian Paunescu, Eugen Barbu, Ion Lancranjan, Mihai Ungheanu, Dinu Sararu, Paul Everac, Aurel Baranga, “Cantarea Romaniei”, “Cenaclul Flacara al tineretului revolutionar”, “Contemporanul” intrat la apa, programele de televiziune reduse la doua ore pe seara cu emisiuni de proslavire nerusinata a cuplului Ceausescu? Daca au existat valori, si neindoios au existat, ele s-au manifestat, implicit ori explicit, impotriva dictaturii, nu in favoarea ei. S-au nascut, s-au transmis si au dainuit nu datorita regimului, ci in pofida sa.
Nu vreau sa simplific, dar este imposibil sa ignori faptul ca regimul s-a bazat pe o ideologie impusa pe toate caile si prin toate mijloacele drept unica acceptabila. Tot ce contravenea acestei ideologii era considerat subversiv. Pentru a impiedica vocile autonome, functiona o intreaga infrastructura a hartuielilor si prohibitiilor, de la Sectile de cultura si presa al CC al PCR, prin Directia Presei si Tipariturilor (Cenzura), doar aparent desfiintata, Consiliul Culurii si Educatiei Socialiste si Securitate. Ca in toate statele de tip comunist, educatia era subordonata obiectivelor ideologice si prioritatilor economice ale dictaturii. Cititorii care au apucat acele timpuri isi mai amintesc obiectul de studiu numit “ateism stiintific”.
Sigur, au existat poeziile lui Nichita Stanescu, Mircea Ivanescu, Daniel Turcea, Leonid Dimov, Marin Sorescu, ale Anei Blandiana si ale Ilenei Malancioiu, romanele lui Marin Preda, Norman Manea, Bujor Nedelcovici, Radu Petrescu, Nicolae Breban, Constantin Toiu, eseurile lui Mihai Sora, Constantin Noica, Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu, dar, din nou, aceste strapungeri intelectuale erau sfidari la adresa regimului, nu exercitii apologetice. Destinul “Poemului de otel” al lui Viorel Padina spune multe despre acele timpuri. La fel marginalizarea si in final interzicerea “Cenaclului de luni” condus de N. Manolescu. Nu mai vorbesc de imundele campanii din “Saptamana” impotriva poemelor lui Mircea Cartarescu.
Ganditi-va de ce au trebuit sa plece din tara Virgil Nemoianu, Matei Calinescu, Paul Goma, Ion Negoitescu, Sanda Golopentia, Bujor Nedelcovici, Dumitru Tepeneag, Cornelia Comorovski, Alexandru Monciu-Sudinski, Ion Caraion, Dorin Tudoran, Oana Orlea, Ioan Petru Culianu, Norman Manea, Mihai Botez, Ileana Vrancea, George Banu, George Balan, Victor Ieronim Stoichita, Devis Grebu, Lucian Raicu, Alexandru Papilian, Emil Hurezeanu, Gelu Ionescu, Maria Mailat, Andrei Brezianu, Alexandra Tarziu, Victor Ivanovici, Liviu Cangeopol, Constantin Eretescu, Titus Mocanu, Dumitru Radu Popa, Radu Stern, Calin Andrei Mihailescu? De ce au ramas in Vest chiar si marxisti convinsi precum N. Tertulian si sotia sa, Georgeta Horodinca? De ce au plecat matematicieni straluciti precum Ciprian Foias, Costache Teleman ori Sergiu Kleinerman? S-a supravietuit in si prin cultura, dar cu un mare si dureros pret. Muzica simfonica a avut o soarta mai putin inclementa. Ma gandesc la creatiile unor Pascal Bentoiu, Anatol Vieru, Aurel Stroe, Cornel Taranu. Despre artele plastice in acea perioada a scris o carte extrem de utila Magda Carneci. In teatru lucrurile au fost promitatoare in anii 60, dar s-au degradat teribil dupa 1971. De ce au decis sa plece regizori straluciti ca Andrei Serban, Radu Penciulescu, Lucian Giurchescu, Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, David Esrig? Nici un cutremur nu putea distruge atatea valori precum prelungitul seism politic numit dictatura comunista.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
