Zona euro a fost si este inca sub o presiune uriasa. Mult mediatizatul Tratat fiscal propus de liderii europeni a dat un semnal clar. Tarile din Uniunea Europeana sunt hotarate sa mearga impreuna. Ce urmeaza insa dupa Tratat? Aceasta este intrebarea, una legitima de altfel. Va fi capabila zona euro, aflata sub presiunea generata de actuala criza, dar mai ales a punctelor slabe si a limitelor severe pe care aceasta le-a trasat, sa adanceasca procesul de integrare economica?
In opinia mea, zona euro nu are de ales: se reformeaza sau dispare. De altfel, parerile cu privire la viitorul zonei euro au fost impartite inca din momentul in care a aparut. Incepand de la intrebarea de ce este nevoie de un astfel de aranjament, in conditiile in care toate celelalte aranjamente monetare anterioare si-au atins limitele, ba chiar au esuat lamentabil. Si continuand cu mult discutatele criterii de la Maastricht si legatura (sau nu) a acestora cu criteriile amintite in teoria zonelor monetare optime. Criza financiara cu care se confrunta zona euro a constituit un veritabil test care a confirmat teoriile unora, infirmandu-le implicit pe ale celorlalti.
O problema de fond este ca Europa a mers si merge inca cu doua viteze. In insasi interiorul zonei euro sunt vizibile doua componente distincte: pe de o parte state care au avut beneficii nete ca urmare a renuntarii la independenta politicii monetare si pe de alta parte state care au avut si au costuri nete. Din prima categorie fac parte tari precum Germania, Olanda, Belgia, Franta (tari puternic atasate preferintelor pentru inflatie scazuta, mai putin ultima). Aceste state au fost de altfel si cele care au „gandit” Tratatul de la Maastricht. Pentru aceste tari, stabilitatea macroeconomica indusa de respectarea acestor criterii venea ca o manusa, avand in spate un „background” economic foarte solid. Altfel spus, pentru niste tari puternic tehnologizate, cu rate de productivitate de invidiat, detinatoare a unor puternice mecanisme de ajustare si, pe fond, puternic competitive, stabilitatea macroeconomica este un proces de tip „fine tuning”. De altfel, toate aceste state au fost si cele peste care criza a trecut fara sa lase urme foarte adanci.
Cum ramane insa cu celelalte, care nu sunt atat de puternic competitive? Raspunsul se regaseste in intrebare. Iar teoriile cu privire la integrare monetara l-au sugerat de cateva zeci de ani. In 1961 s-a luat chiar si premiul Nobel pentru o idee care, culmea, avea sa nu fie luata in considerare decat marginal in cazul zonei euro. Atat timp cat particularitatile structurale ale economiilor nu se vor subsuma ideii de competitivitate, solutiile de tip Facilitatea Europeană pentru Stabilitate Financiară (FESF) sau Mecanism european pentru stabilitate financiara, chiar si solutia propusa de Tratat fiscal nu vor fi decat solutii temporare, cu efecte temporare. Confruntate cu o noua criza, economiile slabe vor reactiona la fel.
Necesitatea unei reformari profunde a zonei euro este evidenta. In plus, momentan, extinderea zonei euro trebuie stopata. Cel putin pana cand aceasta isi va fi rezolvat propriile probleme. Ba mai mult, cred ca intr-un viitor apropiat se impune o analiza mult mai atenta a criteriilor pe care tarile “pretendente” la a intra in zona euro ar trebui sa le indeplineasca pentru a fi admise.
Cat priveste Romania, dorinta de a intra in zona euro este vizibil exprimata, neratandu-se nicio ocazie pentru a ne exprima aceasta timta strategica. Precum si de a continua reformele in scopul atingerii acestei mize. E firesc sa fie asa. In fond, conform Tratatului de la Amsterdam, toate tarile care sunt admise in UE sunt obligate sa intre si in zona euro, dupa o perioada mai mult sau mai putin extinsa. Analiza trebuie insa facuta cu foarte mare atentie. Iar decizia trebuie luata in mare parte ca urmare a analizei tehnice si nu a deciziei politice. Si asta pentru ca, in fond, miza intrarii in zona euro trebuie sa fie beneficiile aduse cetatenilor sai si nu un simplu obiectiv bifat suplimentar pe o agenda electorala.
In opinia mea Romania trebuie sa faca ex-ante o analiza responsabila a costurilor si beneficiilor potentiale. Analiza care trebuie sa raspunda la intrebari de genul: in ce masura socurile din zona euro se transmit si in Romania? dupa cat timp? cum raspunde economia romaneasca la astfel de socuri (simetric/asimetric)? are Romania capacitate (mecanisme ) de ajustare, mecanisme alternative instrumentului curs de schimb, pe care il pierde? Exista studii stiintifice care demonstreaza empiric faptul ca Romania are capacitate foarta redusa de ajustare a economiei nationale. Intre Romania si zona euro exista o corelare pozitiva (dar scazuta) a socurilor de oferta si negativa a socurilor de cerere (estimari pe baza metodologiei Blanchard – Quah). Corelatia scazuta a socurilor de oferta si negativa a socurilor de cerere indica un risc crescut pentru producerea unor socuri asimetrice in cazul Romaniei.
Pe partea de politici, este stringenta necesitatea disciplinarii finantelor publice, in contextul in care politica fiscala va ramane singurul instrument macroeconomic disponibil autoritatilor dupa intrarea in zona euro. Cat priveste politica monetara, este esential ca inflatia sa fie redusa in mod structural. Daca pana la intrarea in zona euro criteriul inflatiei reprezinta practic cea mai importanta conditie pentru a fi admis, ex post, inflatia nu mai poate fi controlata de statele membre.Tarile unde inflatia nu este redusa in mod structural, ci doar ca urmare a unor politici conjuncturale, favorabile la un moment dat, evident se vor confrunta cu crestere de preturi, pierdere de competitivitate, si, evident, toate dezechilibrele ce rezulta de aici. Cu cat propria economie este mai rigida din punct de vedere structural, cu atat pierderea de competitivitate va fi mai semnificativa. Si sa nu uitam ca politica monetara (unica) a Bancii Centrale Europene nu vizeaza particularitatile fiecărei economii. Atunci cand ia decizii, BCE se adreseaza unor structuri economice presupuse deja similare.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
