Totul e conceput la scară gigantică. Scena e imensă, sala face 46 000 m2 (mai bine de şase terenuri de fotbal), sute de ecrane proiectează în buclă imagini de bătălie şi mesaje de încurajare pentru militanţi. Peste 3000 de voluntari asigură logistica, 600 de jurnalişti din toată lumea preiau la faţa locului evenimentul şi zeci de televiziuni transmit isteric în direct ostilităţile. Trenuri întregi fuseseră rezervate, autocarele au sosit cu sutele, circulaţia în jur e un infern, spectatorii prezentându-se cu ore bune înainte de începerea spectacolului în speranţa că vor prinde locuri mai în faţă. Totul arată ca la unul dintre acele concerte gigantice pe care le frecventam cu asiduitate în timpul anilor de studenţie. Curiozitatea şi invitaţia insistentă a unor amici francezi m-au împins duminică de dimineaţă în Parcul de Expoziţii din nordul Parisului. Copilul teribil al politicii europene, Nicolas Sarkozy, dă startul oficial la încercarea de a-şi seduce pentru a doua oară atât de dificilul popor (scadenţa pe 6 Mai).
Stilul, reuşitele, (in)succesele, felul total atipic (cel puţin pentru Franţa) de a face politică pe care l-a propus Sarkozy în ultimii cinci ani sunt cunoscute şi răs-analizate de către toţi observatorii, de la cele mai serioase publicaţii până la filmuleţele şi caricaturile de pe Youtube (care spun multe despre acest personaj hiperactiv). Ultima sa campanie din 2007 a fost întoarsă pe toate feţele şi predată în universităţile de profil inclusiv în Statele Unite. Franţa arată altfel în interior şi în lume, de când el e la putere, chiar dacă ne place sau nu noua direcţie. A reuşit ca nimeni să nu fie indiferent cu privire la persoana sa: francezii îl adoră sau îl detestă, europenii aşişderea. Clivajele sunt specialitatea casei şi nu odată a busculat vechile practici la nivel naţional şi internaţional, răsturnând ordinele stabilite. Dar să lăsăm analiştilor politici plăcerea de a-l decortica.
Mitingul de duminică fusese prezentat drept momentul adevărului pentru Sarkozy care are procente bune de recuperat în sondajele de opinie (criza a măturat toate guvernele europene, el fiind singurul care are totuşi şanse să rămână în picioare, în principal datorită energiei nebuneşti pe care o pune în joc). Toată lumea îl aştepta să îşi dezvăluie în întregime programul economic şi social pe care îl propune francezilor pentru următorii ani. Show-ul, care a ţinut 6 ore în total, a atins punctul culminant odată cu apariţia pe scenă a actualului Preşedinte. 70 000 de oameni intră într-un delir comparabil cu reacţiile la Satisfaction la un concert cu Rolling Stones. Storytelling-ul, impecabil fabricat de celebrul său spin doctor, Henri Guaino, funcţionează perfect şi în crescendo. Francezii (alegători şi analişti) aşteaptă idei şi propuneri legate de politica internă, însă la jumătatea discursului, spre surpriza şi chiar stupoarea unora, Sarkozy uită Franţa şi vorbeşte îndelung despre Europa. Nu o face din complezenţă ci apăsat, în detaliu şi cu convingere. Sala pare puţin nedumerită. Nimeni nu îl aştepta pe acest teren. Sunt alegerile fracezilor, ce naiba. Diagnostichează perfect actuala situaţie politică, economică şi socială a continentului şi lansează cele trei bombe care sunt preluate instantaneu de toată presa franceză şi agenţiile internaţionale.
Prima e legată de revizuirea completă a acordurilor relative la spaţiul Schengen. Se sprijină pe legitimitatea pe care a capatat-o în urma negocierii recentului tratat relativ la politica economică şi propune un mod nou de a gestiona fluxurile migratoare la nivel european. Face evident cu ochiul electoratului numeros al extremei drepte însă dă în acelaşi timp un semnal politic puternic pentru gestionarea unei probleme cu care se confruntă toate tările din Europa Occidentală şi nu numai. „Da” liberei circulaţii în interiorul Europei, „nu” fluxurilor extra-comunitare scăpate de sub control.
A doua vorbeşte despre Buy European Act (în engleză în discurs, ceea ce în Franţa nu e puţin lucru). Principiul e copiat după legislaţia americană adoptată după criza din anii 30 (încă în vigoare) şi stipulează acordarea contractelor publice întreprinderilor care produc pe teritoriul european, indiferent de naţionalitate. Propunerea nu are nimic de a face cu protecţionismul absurd, ci ar transforma Europa din idioata satului mondial, care a deschis toate visteriile, într-un actor conştient de importanţa pieţei interne şi egal în practici cu ceilalţi: „ de ce Europa şi-ar refuza, ceea ce SUA, cel mai liberal stat din lume, îşi permit?” întreabă retoric Sarkozy.
A treia vizează întreprinderile europene mici şi mijlocii. După acelaşi model american, o parte din contractele publice europene ar trebui rezervate acestor companii spre a le facilita creşterea. Între liberalismul sălbatic, care are în vedere doar consumatorul, uitând producătorul, şi planificarea de tip socialist, calea rezonabilă pare a fi această revizuire a deciziilor economice la nivel european.
Citeste tot articolul si ccomenteaza pe Contributors.ro
