Despre justiția românească se vorbește adesea, într-un limbaj tehnic, de strictă specialitate. Rapoartele europene marca MCV, disputele Curții Constituționale, implicarea societății civile în Consiliul Superior al Magistraturii, asumarea răspunderii de către magistrați – iată tot atâtea teme ardente, urmărite cu interes de actorii politici, de agenții economici sau de cetățenii informați. Subiectul ne frământă și ține ziarele în priză. De ce? Pentru că o ţară fără dreptate este precum zidul fără mortar sau gardul fără proptea.
Ar fi greșit să credem că justiția se ascunde în pravilă sau buchiseală. Diferența dintre decizia justă și hotărârea proastă o sesizează şi oamenii de ispravă, chiar dacă lipsiţi de studii universitare (vezi instituția juraților). Are intuiția binelui și a răului orice minte ageră, voinţă bine-strunită și inimă educată, nu doar un magistrat cu răspundere (fiscală și morală) limitată.
Ce este dreptatea? Mai mult decât o simplă sentință rostită de un judecător în robă, dreptatea reflectă discernământul omului vertical, iscusit dar fără vicleşug. Dreptatea devine capital social într-o lume care protejează discernământul ca pe preţios dar sufletesc.
Arbitrajul corect între dreptate și nedreptate poate ajuta sau, dimpotrivă, poate uzurpa restituirea proprietăţii, piața liberă, salvarea pădurilor, protejarea imaginii personale, dar și proiectele antreprenoriale, dezvoltarea comunității locale, salvarea clădirilor de patrimoniu sau doar convieţurea urbană.
Dreptatea e, așadar, o virtute sufletească – coroana cumpătării, a curajului şi a înţelepciunii, cum ne confirmă Republica lui Platon. Dreptatea ţâşneşte din judecata unui ochi nepărtinitor, înzestrat cu bun simţ şi experienţă. Justiţia, în ansamblu, e sistemul care asigură eficient exercitarea acestei puteri speciale, separată de braţul executiv şi legislativ al Statului modern.
Modernitatea ne-a oferit instrumentul diviziunii puterilor cu scopul de-a împiedica tirania. E bine ca făuritorii legii să nu fie cei care urmăresc şi aplicarea sau respectarea acesteia. Pentru a proteja orice societate liberă nu e suficient să ai un corp de magistraţi integri ori un Cod penal bine redactat.
Dincolo de jurisprudenţă, dreptatea e o virtute politică. De ce? Pentru că, atunci când există, echitatea se revarsă asupra vieții tuturor cetățenilor. Orice societate responsabilă cere, zilnic, dezpăducherea instituţiilor Statului – cele chemate să vegheze la conservarea binelui comun al cetății.
Într-adevăr: dreptatea a fost şi strigătul din adânc al vechilor profeți ai poporului Israel sau rodul sfinţeniei personale al primilor creştini („nu judecaţi în făţărie”, spune Evanghelia); dreptatea exprimă vilența minții elogiată de tradiția filozofică a Greciei antice – de la Socrate până la ultimii stoici. Dreptatea nu și-a pierdut importanța în zorii modernităţii. De ce? Pentru că Statul de drept (Rechtsstaat) a devenit, în Europa, principalul atribut al ordinii constituționale (rule of law pentru tradiţia anglo-saxonă).
Fără dreptate, presa liberă e otrăvită. Fără justiție, sportul e contaminat de interese meschine. Fără echitate, rezultatele școlare pot fi măsluite. Fără justiție, țara întreagă devine un loc al tuturor fărădelegilor.
Cui revine sarcina de-a denunţa nedreptatea? Nouă, cetățenilor activi şi liberi. Cine să fie pârâşii marilor strâmbătăţi comise în cetate? Noi, ce cei care facem parte, poate şi fără să vrem, din același popor.
Cum denunțăm încălcarea legilor? De multe ori, plângerea către poliție n-are efecte. Un simplu raport către DNA e insuficient. O petiție către parlamentari n-ajută. E nevoie, aşadar, de acțiunea politică fermă și concertată.
La stânga şi la dreapta, se impune alegerea altor lideri ai comunităţilor noastre. De la pilonii morali ai satelor – să ne gândim la fermierii înstăriţi, preoţii curați, dascălii conștiincioși sau medicii veterinari corecți – și până la suflarea vie a micilor și marilor orașe (unde includem învăţătoarea care-și respectă meseria şi medici dedicați, arhitecții sătui de mutilările urbanismului post-comunist sau jurnaliștii cu o conștiință neîmprumutată) – toți cei loviţi de strâmbătăţile lumii româneşti trebuie să caute şi să promoveze alţi ambasadori politici ai dreptăţii.
2004-2012: Dreptate şi minciună
Asta, cu atât mai mult cu cât tranziţia a dat României o alianță politică intitulată, în vara lui 2004, „Dreptate şi adevăr”.
Din speranţele investite atunci de milioane de români s-a ales astăzi praful. După înfrângerea lui Adrian Năstase, oraşe întregi jubilau. România evitase in extremis soarta unei ţări precum Congo. „Dreptatea şi adevărul” redeveneau promisiuni palpabile. Steguleţele roşii începeau să cadă…
„Ce eram acuma câtva timp înainte…? Am luptat şi am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! Ieri bigotismul, azi liber-pansismul! Ieri întristarea, azi veselia!… Iată avantajele progresului!”
Dincolo de ironia eternului Caragiale, privim cu mânie şi dezgust spre politicienii care au trădat cauza unei Românii curate. Ne gândim apoi cu tristețe la majoritatea tăcută a celor care refuză astăzi jocul democratic, boicotând partidele, programele electroale și urnele.
Cine i-a transformat pe toți aceşti români din nişte oameni optimişti într-un sobor de felinare cu luminile stinse, firi dezabuzate şi suflete moarte?
Pe umerii oamenilor care au maculat adevărul şi dreptatea atârnă astăzi o grea povară.
S-a întărit justiţia din 2004 încoace? Poate, într-o anumită măsură, mai ales dacă ne gândim la numărul demnitarilor aflaţi sub anchetă. Nu, dacă e să observăm sentimentul impunităţii al celor care, sub spatele banilor sau al imunităţii, dansează, jignesc, spoliază şi apoi te înjură pe tine, om de rând. (Nu trebuie să fii proletar pentru a recita din Eminescu: „Spuneţi-mi ce-i dreptatea? / Cei tari se îngrădiră / Cu-averea şi mărirea / În cercul lor de legi”.)
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
