E complexă, așa că stați jos să vă explic pe îndelete. Relația dintre Serbia și Kosovo este ultima rămășiță de instabilitate din războaiele care au terminat Balcanii după 1990. Și o problemă pe care UE s-a angajat să o rezolve, europenii au zis americanilor la un moment dat: știm că aveți probleme prin restul lumii, măcar de Kosovo ne putem ocupa noi, e în curtea noastră. Doar că europenilor nu le-a prea ieșit până acum.
Puțin în urmă: Kosovo e acea regiune care după războiul din 1999 și-a declarat independența. Observați că încerc să descriu fapte fără să iau partea cuiva, așa că nu mă bombardați cu comentarii despre cine și cum a avut dreptate. Nu acesta este scopul și oricum e destul de greu să găsești cuvinte neutre pentru o realitate foarte partizană. Deci, după ce a fost administrată de ONU și nu s-a ajuns la o soluție comună cu Serbia, Kosovo s-a declarat stat independent. UE a încercat să aibă o poziție comună, și a încercat din greu. Nu s-a reușit. 22 de state din UE recunosc independența, cinci nu o fac: Spania, Cipru, Grecia, Slovacia și România.
Ăștia cinci suntem ceea ce în limbajul conferințelor de specialitate a ajuns să se numească: non-recognizers. La nivel global, Kosovo a fost recunoscută de 86 de state și încă mai strânge recunoașteri (urmează un val de state africane).
Ne întoarcem la zi: UE s-a angajat să aibă grijă să nu se mai petreacă vreun război în Kosovo. Are chiar o misiune numită EULEX care trebuie să aplice legea acolo (se iau zeci de procurori și judecători din toată Europa și se trimit în Kosovo să aresteze corupți și infractori balcanici. Credeți că merge? Vă las surpriza asta pentru altădată).
În același timp până acum UE nu putea intra în relații contractuale cu Kosovo, pentru că cinci state nu recunoaștem independența. De unde diverse artificii și complicații. De pildă, EULEX spune că nu are o misiune de ”state building”, ci de ”institution building”. Mă rog, există o obsesie în mediile diplomatice și la Pristina că UE nu se poate mișca pe subiectul Kosovo din cauza celor cinci non-recognizers. Și așa m-am băgat eu în povestea asta: am fost la Pristina toată săptămâna trecută, voi scrie un paper împreună cu un coleg spaniol despre UE și poziția României și Spaniei în problema Kosovo. Deci, cât e obsesie și câtă realitate în povestea non-recognizerilor (știu că nu există cuvântul, dar nu-mi veni altul în română)? Asta urmează să scriu în paper, puțintică răbdare. Mai am puțin și ajung la scandalul dintre România și Serbia.
Serbia vrea să intre în UE. Este la etapa de dinaintea acordării statutului de țară candidată. Ca să aveți o idee despre proces, România și Bulgaria au obținut acest statut în 1999. Ironia sorții: pentru că am susținut intervenția occidentală în Serbia.
Acordarea candidaturii pentru Serbia a fost blocată mult timp de problema predării criminalilor de război. S-a rezolvat. Apoi a venit problema Kosovo. Nu o vom recunoaște niciodată, au zis sârbii. Și sunt serioși. Apartenența Kosovo la Serbia e trecută în Constituție, cu excepția unui mic partid liberal toate celelalte partide de la Belgrad zic că nu vor recunoaște niciodată independența Kosovo. Bon, dar nu putem să primim o țară în UE care nu știe câți locuitori are exact și care e teritoriul, a zis majoritatea din UE. Iar noi cei 22 recunoaștem Kosovo. Bon, ziceți că nu o recunoașteți, dar măcar un dialog trebuie să aveți cu Priștina. Bine, un dialog o să avem, dar nu o să recunoaștem niciodată, niciodată, să vă fie clar, au zis sârbii. Bine, bine, mai vedem, a zis majoritatea din UE.
Și a rămas că stau de vorbă cu kosovarii. Acum camera se mișcă de la Belgrad la Priștina. Să dialogăm cu Serbia, zic kosovari? Păi, de ce? Nu mersi, noi suntem independenți, nu vrem să dialogăm cu Serbia, cei mai mulți dintre voi ne-ați recunoscut independența. Moment în care diplomatul generic UE își pune mâinile în cap și își dorește să fi lucrat pe orice altă regiune din lume decât pe Balcanii ăștia nenorociți. Băi, dialogați cu Serbia că așa vă spunem noi, ce dracu aveți?! Dar nouă ce ne iese, zic kosovari? E clar, Serbia se alege cu statutul de candidat, dar noi? Bine, voi vă alegeți cu legături oficiale cu UE, o să vă dăm acord comercial, ca să puteți exporta în UE. O să puteți coopera în diverse organizații regionale. Uite, o să mergeți și la Eurovision, ok? (Eurovisionul e mare chestie în Kosovo, nu vă puteți închipui).
Bine, bine, dialogăm cu Serbia, dar nu negociem, să vă fie clar. Bine, bine, mai vedem.
Ei, și cam așa s-a pus la cale dialogul, care nu e negociere. Evident că e negociere, ce ați crezut? Și ce se negociază? Prima și cea mai dură chestie: ce e Kosovo și cum se numește ea / el? Stat nu este, că Serbia și cinci membre UE nu recunosc. Păi, vedeți, nu putem negocia, că nu știm cine sunt ăștia, zic sârbii. Gata, noi am vrut, dar nu merge, dați-ne candidatura.
Moment în care se enervează nemții. Și se produce șocul. Nemții le zic sârbilor: oameni buni, notați să nu ziceți că vorbim așa aiurea: nu pupați candidatură până nu lămuriți problema cu Kosovo și nu semnați un acord cu Priștina. Deocamdată nu pe independență ci pe cum lucrăm cu toții cu Kosovo. Iar pe termen lung nu puteți fi și membri în UE și să și pretindeți că aveți Kosovo, să vă fie clar. Ups! Asta a durut. Ăștia chiar vorbesc serios. Deci trebuie să intrăm în relații cu Kosovo. Stat nu e. Provincie sârbească nu e. Dar ce e? Hai să cădem de acord pe un nume.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
