Unul dintre ritualurile pe care le respect, ori de câte ori am ocazia să revin în ţară, e acela de a mă aşeza confortabil în faţa televizorului, protejat de o mână de fistic şi o telecomandă în cazul în care ceea ce mi se oferă e mult prea tare pentru gusturile mele. Prietenii îmi înţeleg cu greu nevoia de a mă pierde în Realitatea Parabolicii 3 sau în pixelii (Pr)otv-ului. E un fel de a înţelege ce se petrece în ţară, căci vedem, indiferent dacă ne place sau nu, o oglindă a societăţii româneşti. Strămoşul internetului, televizorul, încă face legea, modelează minţile, gusturile şi alegerile majoritaţii, fie că suntem la Bucureşti sau aiurea pe planetă. Amicii din ţară s-au refugiat, în general, pe Net, scârbiţi, pe bună dreptate, de ceea ce văd pe ecranul românesc. Unii mă invidiază că pot să mă răsfăţ la Paris cu France2, Arte, Canal+ ori BBC. Îi atenţionez, adesea, că dracu’ autohton nu-i atât de negru ori că televiziunea occidentală e mult mai periculoasă tocmai prin profesionalismul ei prost întrebuinţat.
Mi s-a întâmplat săptămâna trecută să pot zăbovi în faţa jurnalului de la ora 20 la France2 (Televiziunea Publică Franceză). E genul de grande messe (mare liturghie) pentru care orice politician, sau om public francez, ar putea ucide, doar să fie invitat. E scena perfectă unde ai milioane (când actualitatea e fierbinte, zeci de milioane) de creiere disponibile, gata să te asculte şi să îşi formeze o opinie, plecând de la ceea ce le oferi. Telespectatorii au garanţia profesionalismului unor jurnalişti care şi-au împins meseria la rang de artă. Orice reportaj sau intervenţie sunt fără cusur. Totul e limpede şi, inevitabil, te laşi dus de val.
Acestă maşinărie simpatică, extrem de armonioasă, a produs, însă, joi seară, un cocktail Molotov care a explodat în creierele a milioane de francezi. Am urmărit, atent, fiecare reportaj şi interviu, impecabil realizate. La finalul jurnalului simţeam, însă, un disconfort, o stare de nelinişte, o angoasă şi o apăsare. Ce s-a întâmplat, de fapt? A fost prezentată o succesiune (diabolică) de cinci reportaje, care descriau elemente, toate negative, privind starea economică şi socială a ţarii şi a Europei. Le redau succint:
1) Reportaj asupra unei societaţi portuare intrată în faliment din lipsă de clienţi. Aceştia plecaseră, în principal, nemulţumiţi, de limitările impuse de puternicul sindicat. Aceiaşi sindicalişti sunt revoltaţi pe Stat pentru că lasă 840 de oameni fără locuri de muncă. Evident, angajaţii işi spun păsul, e arborat steagul doliului social, iar televiziunea explică cum statul e îndatorat şi legat prin tratate europene, neputând, aşadar, interveni pentru salvarea tuturor.
2) Studiu comparativ între viaţa a doi muncitori europeni. Unul e francez, celălalt german. Pe toate planurile, aparent, francezul iese în dezavantaj (salarizare, piaţă de desfacere, etc.) Mai puţin unul: vârsta de pensionare. Dar, peste asta se trece repede.
3) E criză?! Glumiţi, nu? Poate, pentru voi! Actionarii companiilor franceze îşi impart 37,3 miliarde de euro de beneficii. Graficele curg pe ecran. La anul vor fi şi mai mulţi bani! Patronilor li s-au mărit salariile cu 37% în ultimii ani, în timp ce muncitorii au recuperat doar 13%. Nici un cuvânt despre riscurile acţionarului. Nimic despre cei care au pierdut investiţiile sau care nu au primit nici un euro de pe urma lor (vezi o parte a angajaţilor marilor companii ale căror plasamente în acţiuni au fost spulberate).
4) Bonsoir, Marine Le Pen! Noua lideră a extremei drepte franceze (fiica incultă şi lipsită de orice carismă a celebrului său tată, Jean-Marie) e invitată la jurnal să se exprime cu privire la anul electoral 2012. Logoreea-i e punctată cu argumente din reportajele 1)- 3) luate pe post de martori. E când vina străinilor, când a finanţiştilor. Când a Europei (să ieşim, odată!), când a imigranţilor sau a mondializării. Evident, stânga şi dreapta sunt incapabile şi corupte. Singura soluţie e Ea!
5) Cireşa de pe tort e un reportaj despre milioanele de francezi care trăiesc singuri. Totul cu cifre. grafice, psihologi şi analişti la purtator.
Despre ravagiile electorale ale unei astfel de succesiuni, nu vreau să vorbesc aici. Vom vedea in luna mai. Ceea ce mă preocupă, mai presus de toate, sunt consecinţele la nivel de mental colectiv, cele sociale şi, implicit, economice. Cum poţi construi ceva solid, cum poţi crea acea încredere, despre care se vorbeste atât de mult zilele acestea, când oferi astfel de pastile otrăvite populaţiei? Cum poţi să abordezi pozitiv lucrurile şi să te proiectezi în viitor, fapt necesar oricărei investiţii? Cum să rămâi lucid şi să cauţi soluţii ingenioase de ieşire din marasm, când e atât de facil să dai vina pe ceilalţi, să găseşti cupabili la tot pasul pentru nefericirea ta? Mi se va replica că avem de a face cu vechile reflexe stângiste ale francezilor. Ce bine-ar fi! Călătoresc mult din pricina jobului. Aceeaşi ambianţă păcătoasă bântuie în toată Europa şi chiar în lumea anglo-saxonă. Zilnic ţi se induce ideea că nu e nimic de făcut, că nimeni nu mai reuşeşte, că azi sunt unii care cedează şi mâine urmezi tu. E patetic să vezi că toţi cei care performează (cinstit) într-un domeniu sau altul sunt ori suspectaţi ori ţinuţi ascunşi precum nişte leproşi, ca şi cum succesul ar fi o boală şi nereuşita o virtute şi un liant.
Citeste tot articolul si comenteaza pe
