După răsturnarea din ’89 oamenii s-au dus în număr mare la vot, apoi, din ce în ce mai puţin. Azi merg la urne doar două treimi din câţi se duceau în urmă cu două decenii: un uriaş declin al interesului pentru alegeri, care traduce pierderea încrederii în politicieni, a speranţei că aceştia vor reprezenta vreodată nevoile alegătorilor.
Criza de încredere în clasa politică este internaţională, totuşi, dacă în occident ea se manifestă pe fondul unei societăţi civile puternice şi al unei economii de piaţă funcţionale, în ţări ca a noastră criza de încredere este rezultatul acaparării puterii de către reţele transpartinice a căror raţiune de existenţă stă în drenarea resurselor publice. În timp ce în ţările civilizate miriade de structuri locale şi regionale, asociative, economice ori culturale compensează în bună parte deficitele reprezentării parlamentare, garantând neluarea în captivitate a societăţii de către politică, la noi, vacuumul social moştenit de la un sistem unde singura structură oarecum funcţională era Securitatea, face ca bunului plac al clasei politice, aleasă democratic, să nu i se poată opune mai nimic.
Clasa politică este general incapabilă de a da vreun răspuns crizei de încredere în care se află. Nu o pot face politicienii educaţi ai apusului, prizonieri ai rutinei şi sistemului, deseori înfeudaţi. Cu atât mai puţin o va face mârlănimea politică românească, năduşind duhori de ţuică şi parfum scump de la căţăratul scrofesc în copacul puterii, ori mai tinerii colegi, precar aculturaţi pe la burse şi seminarii, la fel, dacă nu mai venali şi mai cinici decât tovarăşii lor vârstnici. A le face reproşuri moralizatoare, a apela la conştiinţa civică, binele comun, patriotism sau la codul penal sunt gesturi la fel de neavenite şi ridicole ca interdicţia râmatului ordonată mistreţilor din luncă. Formaţi într-un sistem în care statul capturase societatea, membrii „elitei” autohtone nu pot acţiona decât acaparând la rândul lor statul şi resursele publice. Nici individual şi, cu atât mai puţin colectiv, aceşti oameni nu sunt capabili de alte comportamente în afara celui predator. Nu poate exista schimbare din interior a partidelor noastre politice.
Într-o democraţie reprezentativă, atunci când încrederea electoratului în clasa politică s-a topit, iar aceasta din urmă nu vrea şi nu poate face nimic pentru a o recâştiga, responsabilitatea deblocării revine poporului, societăţii, prin reformulări şi noi proiecte politice în care să se regăsească. Rezolvarea crizei de încredere nu poate trece decât prin constituirea de formaţiuni politice care să reprezinte în parlament interesele neglijate ale electoratului.
Dacă necesitatea unei noi oferte electorale pare evidentă, căile de realizare rămân nebuloase. Cei care văd într-o nouă formaţiune politică soluţia crizei de încredere nu se bazează decât pe speranţa nelămurită că, pe un fond de nemulţumire populară, nu se ştie cât de amplu şi intens, s-ar putea crea o structură politică ale cărei scopuri … nu le sunt nici lor prea limpezi. Dacă la asta adăugăm şi conştiinţa deprimantă a lipsei mijloacelor, de la logistică la personal şi de la bani la competenţă, atunci entuziaştii noului partid se aseamănă mai curând unei grupe de maratonişti deja descurajaţi la gândul sacului de kilometri prin frig şi ploaie, amuşinând zgribuliţi linia de start a unui traseu care poate nici nu există.
Şi totuşi, rămâne o şansă rezonabilă de succes.
Partidul
La dinamica politică a unei democraţii reprezentative contribuie două forţe: poporul şi categoriile politic relevante. Cu poporul este relativ simplu, el se exprimă doar parţial şi periodic, ca electorat, validând prin sufragiu oferta politică de pe piaţă. Prezenţii la urne reprezintă consumatorii de promisiuni politice.
Categoriile politic relevante sunt mult mai dinamice şi fluide. Practic orice grupare poate deveni politic relevantă. Exportatorii, bicicliştii, cămătarii sau pescarii, toţi pot intra pe bursa politică, cu îndeplinirea a două condiţii: dorinţa de a acţiona politic şi capacitatea de a o face. Să vrei şi să poţi.
La noi, au vrut şi au putut doar activiştii, securiştii, nomenclatura centrală şi locală, segmentele superioare ale aparatului de stat. I-a legat interesul reconvertirii, extinderii şi consolidării privilegiilor avute sub comunism. Controlul absolut deţinut în vechiul regim le-a asigurat resursele pentru a-şi impune relevanţa politică şi în noul sistem de democraţie reprezentativă. Ei au fost cei care au constituit şi controlat partidele, au definit oferta politică, au primit validarea electoratului şi au administrat puterea legitimată democratic. Din 1990 încoace, tot ei sunt cei care poartă de grijă ca nici o altă categorie sau grupare să nu devină politic relevantă.
Deşi dorinţa şi putinţa politicii sunt legate de existenţa unor interese importante şi nemijlocite, nu orice categorie sau grupare alege calea electorală pentru promovarea acestora. Spre deosebire de categoriile care îşi asumă deschis pretenţiile în lupta parlamentară, grupul de influenţă sau presiune acţionează secret sau oricum discret, prin parazitarea transpartinică a sistemului politic, ocultând sau abuzând mecanismele democratice.
Relevanţa politică a categoriilor doritoare şi capabile de participare transparentă la confruntarea democratică se realizează prin intermediul partidului politic, care este incubatorul de idei, avocatul şi administratorul intereselor categoriei politic relevante pe care o reprezintă. Desigur, relaţiile dintre partid şi categoria/categoriile sale de referinţă sunt complexe şi deloc lineare. Categoriile suficient de puternice şi numeroase îşi creează propriile partide, cum a fost cazul partidului liberal pentru burghezie sau a celui social-democrat pentru salariaţii revoluţiei industriale, la fel cum un anumit partid se poate manifesta ca un creuzet în care se aliază interese diverse ale mai multor categorii politic relevante, cum sunt marile alianţe contemporane de centru-dreapta. Există şi calea contra naturii, când oferta politică precede interesul colectiv. Aşa s-a-ntâmplat acum vreo 110 ani, când Lenin i-a lămurit pe-ai săi ce-i de făcut: să ia drept cal de bătaie muncitorimea pauperă, pe spinarea căreia să cucerească statul şi societatea. De atunci piaţa politică abundă în oferte pentru care nu există cerere, dar sprijinite de tehnologii de comunicare specializate în arta creării, manipulării şi captării emoţiilor colective aducătoare de voturi.
Dincolo de confecţiile demagogice, un partid autentic mijloceşte între (cel puţin) o categorie politic relevantă şi restul societăţii. Partidul este cel care comunică societăţii interesele specifice unei categorii, succesul acestei mijlociri numărându-se la urne. Partidul este interfaţa dintre categoria politic relevantă şi electorat, locul unde diversele interese se întâlnesc, se negociază şi se sintetizează în proiecte politice, supuse ulterior validării electorale.
De buna funcţionare a acestei plăci turnante depinde însăşi reprezentativitatea sistemului parlamentar, care doar tehnic ţine de raportul aleşi/alegători, calitativ însă, fiind asigurată de succesul efortului de mediere întreprins de partide. Acolo unde partidele reprezintă doar interese oculte, nemediate şi netransparente, reprezentativitatea este slabă şi aleatorie, ducând la o reciprocă lipsă de încredere între popor şi parlament. În timp însă ce parlamentul nu poate dizolva poporul, alegându-şi un altul, poporul o poate face cu parlamentul.
Clasa de mijloc
Practic, toţi cei care azi joacă vreun rol politic sau public s-au recrutat dintre învingătorii mineriadelor, tovarăşi care au luptat cu ghearele şi colţii pentru a salva ce se mai putea din vechiul regim. În mod deschis, prin FSN & Sons, prin aparatul de stat, întreprinderi sau judeţe, ori acoperit, infiltrând partidele istorice, deturnând şi aruncând în derizoriu fragila societate civilă, sau semănând confuzie prin presă, ei sunt cei care au făcut imposibilă fie şi speranţa revenirii spre civilizaţie. În vârstă de peste 50, toţi aceştia binemerită acum de la patrie, după ce prin anii ’90 i-au zdrobit pe acei colegi de generaţie care încercaseră să-şi salveze ultimii ani de viaţă activă într-o ţară ce o doreau revenită la normalitate.
Între timp au ajuns la maturitate şi foştii tineri şi copii ai revoluţiei, ce-i drept, marcaţi grav de „tranziţie”, dar având mai puţin în comun cu vechile contingente şi mai ales, nepurtând povara vreunei înfrângeri catastrofice. Spre deosebire de generaţia precedentă, crescută la sânul statului, ei s-au format pe piaţa bezmetică apărută dintre ruinele comuniste, regăsindu-se acum, în bună parte, în economia privată independentă: întreprinderile mici şi mijlocii, profesiunile liberale, activităţile economice individuale.
În ultimii ani, de când societatea a mai scăpat de sub controlul politic al vechilor tovarăşi, economia privată independentă a ajuns masiv preponderentă, producând 70% din produsul intern brut şi angajând 60% din forţa de muncă ocupată. Asistăm la o modificare epocală a structurii socio-economice: economia privată independentă a devenit dominantă, iar clasa de mijloc, purtătoare a acestei economii, nu numai că există, dar este şi numeroasă. Doar analize superficiale şi definiţii inadecvate au putut duce la legenda unei clase de mijloc slabe şi puţine. Apartenenţa la clasa de mijloc nu se defineşte prin puterea de cumpărare, sau alte criterii lifestyle, ci în funcţie de nevoile şi interesele obiective legate de modul de câştigare a vieţii.
Dacă există mari diferenţe între traiul arhitectului şi vopsitorului, fermierului şi fabricantului de echipament electronic, există şi mai mari apropieri datorate modului independent şi legat de piaţă în care-şi câştigă pâinea. În măsura în care munceşte pe piaţa liberă, meseriaşul cu mâinile crăpate aparţine aceleiaşi clase mijlocii ca şi IT-istul cu vacanţe nautice, îi leagă aceleaşi interese într-o creditare stimulativă, controale corecte şi necorupte, un mediu fiscal previzibil şi suportabil.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
