2011 a fost pentru mass-media din România un an de mari zvârcoliri. Scăderea cu aproximativ 4% a pieței de publicitate față de 2010, la puțin peste 306 milioane Euro în 2011 conform evaluărilor Media Fact Book, a afectat vizibil presa tipărită, n-a ocolit nici televiziunea, care își ia partea leului de pe piață, nici radioul, în schimb a avantajat Internetul care a crescut cu aproape 20%. Au renunțat pe rând la print ziare cu difuzare națională ca Gândul și Cotidianul (după ce în anii anteriori decedaseră Ziua, Puterea ș.a.), s-au mutat on line și Săptămâna Financiară, Financiarul și Felicia, multe ziare locale au renunțat la forma tipărită sau au dispărut complet. Numeroase permutări s-au produs în acționariatul media: concernul german WAZ se retarge de la România liberă, Ringier preia grupul Edipresse, tranzacții misterioase au dus la scindarea Realitatea Media, la trecerea Evenimentului zilei în mâinile mogulatului autohton și la apariția unor acționari-surpriză în momentele dificile prin care au trecut și mai trec Sorin Ovidiu Vântu și complicii săi, ca Liviu Luca sau Dan Diaconescu, beneficiari și ei ai unor averi spectaculoase cu clinchet de cătușe. Replierile au dus la concedieri masive de jurnaliști, acumulate la peste 6000 deja în 2010 în estimarea site-ului The Industry (Iulian Comănescu), la schimbări de oameni în management, la reduceri de salarii sau la neplata lor și la pierderi de influență a unor figuri care păreau de neclintit, cum ar fi Gabriela Vrânceanu-Firea în trustul Intact sau Radu Moraru plecat de la B1 TV și eșuat în proiectul 10 TV.
Falimente și procese gălăgioase au ținut atenția publicului, chemat să deplângă starea de jale în care presa a ajuns: cinci firme au cerut falimentul Holdingului Adevărul, Realitatea Media a cerut singură insolvența, OTV e următoarea pe listă, stăpânii Antenelor s-au răfuit cu RCS-RDS, Televiziunea Română, confruntată cu adâncirea deficitului, a fost silită să se răfuiască cu beneficiarii unor contracte încheiate prost de conducerea anterioară (contractul cu UEFA Champions League bate recordul) pentru a recupera ceva din pierderile acumulate.
Mereu surprinzătoare, ca țara, presa română n-a încetat totuși să fie o sursă minunată de bogăție pentru investitori, care s-au afișat cu averi fabuloase în clasamentul Forbes și în Top 300, unde domină Dinu Patriciu cu Adevărul Holding, familia Adamescu cu cotidianul România libera și săptămânalul satiric Academia Cațavencu, Camelia și Corina Voiculescu, aflate la fațada trustului Intact, Zoltan Teszari, patronul RCS&RDS, al DigiSport și 10 TV (un proiect păcălici), familia Păunescu cu majoritatea acțiunilor editurii Evenimentul și Capital, cu B1 TV, Curierul Național și Gazeta de Sud de la Craiova, frații Micula-Național TV, Național 24 Plus și publicații locale, Adrian Sârbu, CME – PRO TV și Mediafax Group. Lipsește de pe lista mogulilor la finele anului 2011 Sorin Ovidiu Vântu, care a suferit o operație estetico-judiciară după arestări succesive: în locul lui apar Elan Schwartzenberg, îndrăgostit brusc și iremediabil de mass-media prin preluarea Realității Media (în direct!) de la Sebastian Ghiță, rămas și el cu o televiziune de știri rebotezata din RTV în România TV. Nu lipsește din topuri ”mogulașul” Dan Diaconescu, care privește cu încredere de pe locul 11 în Top 300, cu 26 milioane de Euro la teșcherea, spre președinția României. Dacă România îl merită.
Paradoxul pierderilor presei pe fondul crizei interne și europene, în contrast cu averile acumulate neobosit de mogulii media, este explicat cu date și analize în teza de doctorat a Manuelei Preoteasa despre evoluția mass-media în perioada postcomunistă: în România mass-media n-a urmat modelul comercial al presei vestice, unde presa este o afacere în sine, ci a preferat instrumentalizarea ei cu profituri din zona politică și din obținerea altor afaceri ca urmare a serviciilor mediatice. Cazul Antenelor puse explicit în slujba bătăliei politice este doar un exemplu de ceea ce autoarea numește ”concentarea afilierii politice” la nivelul pieţelor private de televiziune, respectiv de presă scrisă: ”Descoperim astfel forme de proprietate hibrid, uneori mascate, aflăm de legături extrem de apropiate între liderii politici şi proprietarii din umbră ai unor actori media cheie, descoperim că manageri şi editori de prim rang, din punctul de vedere al funcţiei deţinute, au acceptat ani de-a rândul compromisul coabitării şi contractării de către proprietari pe care ulterior îi demască, public, ca având legături cu o lume de afaceri tenebroasă (e.g. directorul Adevărul Holding) sau aflăm că relaţiile contractuale implicau supunere nemijlocită, comenzi dinspre patronat (e.g. declaraţiile lui Stelian Negrea)”. Dealtfel și Bodo Hombach, șeful WAZ, identifica la plecare aceleași simptome ale mediului de afaceri, cum ar fi prețurile și contractele preferențiale, care fac imposibilă concurența corectă: “Mass-media din România se află în mare parte în mâinile unor oligarhi, adică a unor oameni de afaceri care și-au câstigat banii în altă parte, de regulă în cursul privatizărilor”, declara Bodo Hombach la Deutschlandradio Kultur, citat de RFI.
Pervertirea jurnaliștilor momiți cu sume incredibile în schimbul supunerii la patron în care SOV a avut un rol de necontestat („Nu sunteţi liberi, nene! Vă convine, lucraţi, nu vă convine, plecaţi, ce mare căcat!”, rămâne citatul relevant în materie de libertate a presei), părăsirea principiilor profesionale și etice împreună cu subiectele de interes major, cum constata și Alina Mungiu-Pippidi într-o analiză, isprăvi ca simularea leșinului în direct la Realitatea TV sau gonflabila de la Antena 3 sunt doar două dintre ”nefăcutele” deontologice, căderea în senzaționalism, în bârfă și golăneală pe ecran cu audiență (campion rămâne Mircea Badea, secondat de menajeria OTV, de Ciutacu, de Banciu), au făcut posibile cenzura grosolană (sunt exemple atât la Adevărul, la România liberă cât și la Realitatea TV și Antene), precum și autocenzura, au stimulat ipocrizia telespectatorului cucerit de mascarada unor showuri ”păcătoase” penibile, au permis puterii să declare presa ”vulnerabilitate națională” sau să inițieze legi în defavoarea libertății de exprimare (proiectele Prigoană sau Boldea) și au dus astfel la coborârea Românei în Democracy Index 2011 cu 3 poziții, pe locul 59 din 165 de state.
Profesia de jurnalist s-a decredibilizat în 2011 din cauza scandalurilor și stenogramelor relevante, iar genul de opinie a pierdut un condei prestigios în persoana lui Andrei Pleșu, care făcea în Dilema veche un profil de neuitat patriei mediatice: ”România reuşeşte, de veacuri, să ilustreze spectaculos alternanţa, ba chiar simultaneitatea, unor afecte şi situaţii ireconciliabile: dramă şi băşcălie, rîs şi plîns, veselie şi tristeţe, vehemenţă şi toropeală, indignare şi conciliere. Ni se oferă zilnic, în ziare şi la televiziuni, numeroase exemple. Asistăm la interminabile dezbateri în care şi invitaţii, şi moderatorii deplîng catastrofe naţionale ireparabile printre glumiţe, replici „haioase“, piruete jucăuşe. Sîntem specialişti în hazul de necaz. Doliul de fond se arborează într-o atmosferă de bună-dispoziţie telegenică. Cei din platou, cînd bosumflaţi, cînd şmecheri, cînd apocaliptici, cînd zglobii, se simt bine. Cu alte cuvinte – cum spunea cineva –, situaţia e tragică, dar nu e serioasă…”. E de înțeles cum CNA n-a prididit să împartă avertismente și amenzi în valoare totală de peste 2 milioane lei, spre bucuria bugetului de stat. Antena 3 și Realitatea TV cu câte 22 sancțiuni, Antena 1 și OTV cu câte 15 sancțiuni, Canal D cu 9 sancțiuni se întrec în clasamentul de pedepse.
Tot în zona paradoxului se așază și faptul că (har Domnului!) publicul are la noi de unde alege din sutele de canale TV, se poate refugia pe Discovery, pe TVR2 la un film bun sau la Cârcotași pe Prima TV(acceptând regretabila absență a lui Șerban Huidu), poate opta pentru știri echilibrate pe TVR Info sau pentru megashow-uri cu audiențe record pe PRO TV sau pe Antena 1, fiindcă lumea vrea, înainte de orice, să se distreze. La fel de bogată este oferta de radio, cu selecții muzicale interesante pe Europa FM sau Info Pro, cu umor pe Radio Guerilla și Kiss FM, sau cu informații și dialoguri de actualitate pe Radio România sau pe RFI. Nu la fel de bogată este oferta în presa scrisă unde dispare încet-încet cotidianul de la chioșcuri, revistele culturale au un public select dar parohial (Dilema Veche, Observator cultural, 22), iar visul de a avea o revistă gen Newsweek a murit după câteva încercări. Rămân revistele ”glossy”, încă numeroase, dar și ele în revizuiri de management și cheltuieli, rămân pe standuri revistele de umor, înmulțite prin sciziparitate – Academia Cațavencu, Cațavencii, Kamikaze -, că doar suntem în țara lui Caragiale. Publicul citadin se mută pe Internet, citește HotNews.ro, Evz.ro, Libertatea.ro, Ziare.ro și vizitează intens bloggosfera, risipind din păcate adesea șansa dialogului pe care noile media o oferă, în schimbul invectivelor, a comentariilor de mahala care domină pe forumuri. Există o speranță pentru piața media, spune Raportul PwC Global Entertainment and Media, care va crește în ritm de 13% pe an pentru a ajunge în România la 3,8 miliarde dolari în 2015. La creștere vor contribui în 2012 alegerile.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
