Conform definiției binecunoscute a lui Ambrose Bierce, politica este „conflictul de interese pozând în dezbatere de principii” și respectiv „rezolvarea problemelor publice în avantajul intereselor speciale”, prima parte caracterizând campania electorală, iar a doua actul guvernării. Această definiție are avantajul de a fi nu numai cinică dar și adevărată, lucru care apare probabil neobișnuit de clar în România. Dar în locul lamentaţiilor ar trebui să ne punem întrebarea: Cum ar trebui să fie sistemul electoral pentru ca binele public să fie totuși, în pofida tuturor circumstanțelor potrivnice, pe cât se poate maximizat? Am observat că primul obiectiv enunţat al Asociaţiei Blogary este „un nou sistem electoral”, aşa că m-am gândit să ofer şi eu o contribuţie la dezbatere.

Vlad TarkoFoto: arhiva personala

Din păcate, în discuţiile din spaţiul public românesc despre sistemul de votare a fost promovată ideea greşită că am fi nevoiţi să alegem între (1) un sistem uninominal majoritar (i.e. persoana care câștigă într-o circumscripție electorală ia totul, ca și cum toți oamenii de acolo ar fi votat cu ea) și (2) un sistem proporţional pe liste (i.e. partidele caștigă în Parlament un număr de scaune proporțional cu numărul de voturi primite, iar oamenii care ajung în Parlament sunt selectaţi în ordine de pe listele propuse de partide). În realitate, sistemul uninominal, în care sunt votaţi oameni şi nu liste realizate de partide, poate fi atât majoritar cât şi proporţional. Există deci două dezbateri de avut: pe de o parte dacă vrem sistem uninominal sau sistem pe liste, şi pe de altă parte, în caz că ne decidem pentru un sistem uninominal, dacă vrem sistem majoritar sau proporţional. Aşadar, dacă auziţi pe cineva argumentând împotriva votului pe liste şi trăgând apoi „concluzia” că ar trebui să avem un sistem electoral de tip american în care învingătorul ia totul, ar trebui să ştiţi că persoana respectivă fie habar nu are despre ce vorbeşte, fie este pur şi simplu un demagog care încearcă să vă manipuleze. În continuare voi argumenta că cel mai bun sistem pentru România este un sistem uninominal proporţional.

Vot uninominal vs. vot pe liste

În favoarea sistemelor electorale pe bază de liste propuse de partide există mai multe argumente:

1. În cazul sistemului pe liste avem o competiție între partide, care apără măcar într-o anumită măsură niște idei și principii, iar oamenilor li se cere să opteze între diferite oferte concrete de programe de guvernare. Sistemele uninominale pun doctrinele și programele în plan secund și transformă totul într-un concurs de popularitate.
2. Ca urmare a punctului 1, campaniile electorale în condiţiile unui sistem uninominal costă mult mai mult din cauză că nu mai este suficientă reclama generală pentru partid, ci fiecare candidat are nevoie de propria reclamă.
3. În cazul sistemului pe liste este treaba internă a partidelor să-și găsească oameni competenți care să vină cu proiecte bune de legi şi să poată pune în aplicare programul de guvernare, iar noi ca votanți judecăm atât meritele programelor cât și capacitatea lor tehnică de a realiza programul. În cazul votului uninominal, partidele se dezic într-o măsură considerabilă de responsabilitatea de a găsi oamenii potriviți, aruncându-ne-o nouă, votanţilor, care, realist vorbind, habar n-avem cine-i competent și cine nu, precum n-avem nici motivația de a ne informa – fapt ce poartă denumirea tehnică de „ignoranţă raţională” a votanţilor.

Acestea fiind spuse, sistemul pe liste suferă totuşi de ipocrizie instituţionalizată. El dă apă la moară unei anumite mitologii democratice, „pozează în dezbatere de principii”, când în realitate partidele sunt mai degrabă, ca să-l citez pe colegul meu de la CADI, Horia Terpe, nişte „reţele de bârfe” – în sensul că funcţionează pe baza împărtăşirii în cerc restrâns a unor informaţii/zvonuri care le structurează acţiunile şi atitudinile. Partidele nu sunt nişte entităţi idealiste organizate în jurul unor principii politice clare şi având acţiuni ce pleacă de la o perspectivă ştiinţifică solidă despre starea de fapt a societăţii. Dat fiind sistemul de stimulente creat de cadrul lor instituţional, ele nu sunt şi nici nu vor putea deveni în mod realist „fabricile de politici publice” pe care şi le doreşte Cristian Preda într-un exces de optimism (vedeţi conferinţa ISP, PDL, între propria reforma şi revizuirea Constituţiei). De fapt, instituţia think-tank-urilor a apărut tocmai ca urmare a acestei incapacităţi endemice a partidelor, şi respectiv a incapacităţii mediului academic tradiţional de a se concentra asupra problemelor socio-economice curente.

Aşadar, pare o idee bună scopul enunţat de Asociaţia Blogary: „să elimine «asistenţialismul electoral», adică intrarea în structurile alese pe uşa din dos. Aleşii trebuie să devină liberi şi responsabili, să scape de mentalitatea de asistaţi electorali ai partidului şi ai sistemului.” Motivul pentru care este o idee bună ca aleşii să nu mai fie atât de dependenţi de ierarhia internă a partidelor este tocmai faptul că votanţii nu se interesează de programele de guvernare şi nu votează pe baza unor asemenea criterii raţionale. În consecinţă concursul de popularitate între o multitudine de candidaţi este o euristică mai bună, iar relativa independenţă a reprezentanţilor faţă de partide are efectul benefic de a creşte diversitatea de propuneri aflate în discuţie. (Dacă votanţii ar fi informaţi atunci votul pe liste ar fi superior celui uninominal din cele trei motive enunţate mai sus.)

Sistem majoritar vs. sistem proporţional

1. Problema principală a sistemului majoritar e că, datorită principiului „câștigătorul ia totul”, reprezentativitatea aleșilor este minimală. De exemplu în Marea Britanie, care suferă de pe urma unui asemenea sistem, Partidul Liberal Democrat ia de vreo două decenii aproximativ 20% din voturi însă câștigă, de la caz la caz, numai între 3 și 10 la sută din locurile din Parlament, mulțumită faptului că sistemul uninominal favorizează partidele care au fiefuri locale sau care au votanți distribuiți în clase sociale distincte și le defavorizează pe cele ai căror alegători sunt distribuiți relativ uniform prin toate categoriile sociale, sfidând incluziunea în vreo categorie sociologică clară (cazul liberalilor britanici).

2. Un corolar al nereprezentativităţii este faptul că sistemul majoritar este mult mai conservator decât cel pe liste, fiind puse o serie întreagă de piedici structurale în calea afirmării partidelor noi și respectiv eternizând la putere câteva partide străvechi. Cazul Statelor Unite este aici cel mai evident, fiind practic imposibil pentru un partid nou să ridice vreo problemă duetului Democrat-Republican. Cazul Marii Britanii ne arată că sistemul uninominal este conservator nu numai politic, ci și social, partidele existente având interesul să mențină pe cât posibil segregarea societății în clase sociale (este cunoscut de pildă faptul că una dintre „performanțele” guvernării Blair a fost să reducă mobilitatea socială înapoi la nivelul anilor 1970).

În măsura în care PSD și PD-L sunt în favoarea unui sistem uninominal de tipul celui american, asta se întâmplă pentru că înțeleg că un astfel de sistem ar elimina a priori din jocpentru foarte multă vreme toate celelalte partide (cu excepția UDMR), fie ele existente (PNL) sau viitoare (e.g. ecologiști). După cum remarca însă Tudor Glodeanu, probabil motivul pentru care în realitate nici PSD nici PD-L nu doresc cu adevărat un sistem uninominal majoritar este că în România sistemul juridic nu este suficient de independent de mediul politic: „votul uninominal are neajunsuri mai mari decat un simplu deficit de reprezentare. Principalul neajuns este ca da guvernarea pe mana unui singur partid, in conditiile in care justitia e inca susceptibila la influente politice, aproape garantand suprematia acestui partid pentru o lunga perioada de timp.” În consecinţă, dacă vreunul dintre partide ar câştiga puterea complet – aşa cum s-ar întâmpla în sistemul uninominal majoritar – ar folosi acest lucru pentru a anihila celalalt partid (de pildă organizând procese de corupţie şi condamnări împotriva membrilor săi), şi a se eterniza la putere de unul singur – ceea ce Vladimir Tismăneanu a numit mai demult pericolul Mexicanizării României. Cum ambele partide sunt conştiente de acest lucru, şi nu vor să-şi asume riscul de a fi pierzătorul, există o anumită doză de cooperare între ele pentru a menţine „balanţa de putere” echilibrată.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro