In penultima mea postare, in care argumentam ca, la sumitul trecut, Romania trebuia sa mearga pe mana Germaniei si Frantei si nu pe cea a Marii Britanii, afirmam ca, geografic, Germania se afla mai aproape de Romania decat Marea Britanie.
Atunci nu am simtit nevoia sa intru in amanunte, insa cineva mi-a atras ulterior atentia ca aceeasi situatie geografica nu a impiedicat cooperarea romano-britanica in anii interbelici, ceea ce este adevarat. Drept pentru care am facut o scurta analiza a datelor care s-au schimbat fata de perioada respectiva, pe care vreau sa o impartasesc cu cititorii postarii de fata. Ea nu are, deci, rigoarea stiintifica a unei analize istorice pure, ci se doreste doar o interpretare politica a faptelor istorice. (In general, insa, este deosebit de important ca factorii decizionali din domeniul securitatii, apararii si politicii externe sa fie la curent cu principalele repere istorice ale tarii, pentru a intelege mai bine ratiunile care au stat la baza deciziilor luate la un moment dat sau altul de predecesorii lor. Numai asa se va putea asigura o anumita continuitate in domeniile respective).
Odata cu aparitia – relativ brusca – a Rusiei pe granita noastra de est (la inceputul secolului al XVIII-lea), Moldova in primul rand, dar si Tara Romaneasca (mai putin Transilvania, aflata sub austrieci) au inceput sa resimta tot mai mult pericolul rusesc. Poate ca si acesta a fost unul din motivele pentru care turcii, profitand de “cazul Brancoveanu”, au decis – la 1714 – sa puna domni in cele doua tari direct din Fanarul Stambulului, intrerupand guvernarea cu domni pamanteni. Aceasta situatie a tinut pana la Revolutia lui Tudor Vladimirescu, cand, dupa o scurta perioada de revenire a domniilor pamantene, ambele principate ajung sub ocupatia militara rusa. Dupa infrangerea Rusiei in Razboiul Crimeii (1853-1856), mai précis in 1859, utilizand o lacuna in reglementarile impuse de marile puteri, cele doua principate isi aleg acelasi domn, un act politic care a dus inevitabil la unificarea lor.
Primul Razboi Mondial – care a consfintit caderea imperiilor in Europa – a creat dintr-o data doua oportunitati istorice pentru Romania: pe de o parte, i-a permis unificarea statala prin venirea Transilvaniei, Bucovinei si Basarabiei in granitele firesti ale statului roman, pe de alta, a diminuat presiunea directa a marilor puteri de pe granitele noastre (cu exceptia celei exercitate de Rusia, care si-a continuat existenta imperiala sub forma URSS).
Astfel, principala problema de securitate a Romaniei dupa primul razboi mondial a devenit pastrarea status-quoului teritorial in Europa, implicit a statului unitar roman. Iar acest lucru s-a facut pe trei planuri. Primul a fost prin intermediul sprijinului total acordat Ligii Natiunilor, organizatia creata la nivel continental exact in acest scop. Al doilea a fost prin intermediul initierii unor aliante regionale, menite sa tina sub control revendicarile teritoriale ale Ungariei (pentru aceasta a fost creata Mica Antanta intre Cehoslovacia, Romania si Iugoslavia) si ale Bulgariei (scop in care a fost creata Mica Antanta balcanica: Romania, Iugoslavia, Grecia si Turcia). Este de mentionat ca toate aceste aliante regionale au fost sustinute de Franta si Marea Britanie. In sfarsit, al treilea plan l-a constituit un model de actiune politico-militara si economica, menit sa contrabalanseze noile forte care se faceau simtite in Europa interbelica.
Acest “model” este si cel asupra caruia vreau sa ma opresc mai mult, pentru a-mi explica afimatia din postarea amintita. Mai intai, prima “ecuatie” care trebuia rezolvata de Romania in perioada interbelica era aceea de a contracara pericolul de la rasarit (Rusia, care, se pare, a considerat intotdeauna Romania un obstacol artificial creat de occidentali, pornind de la latinitatea noastra, pentru a o impiedica sa ajunga la Stramtorile Marii Negre, nu s-a impacat niciodata cu revenirea Basarabiei in granitele firesti ale statului roman). Contracararea pericolului rusesc s-a facut (in afara incheierii unei aliante cu Polonia) prin stabilirea de relatii preferentiale cu tarile Europei Centrale si Occidentale. Numai ca, aici apare necesitatea unei “sub-ecuatii”, care trebuia sa contrabalanseze forta economica a Germaniei cu ponderea politico-militara a Frantei si Marii Britanii. Drept urmare, desi, sub raport comercial si economic, Romania interbelica nu s-a putut sustrage fortei de absorbtie a “aspiratorului” german, ea a cautat sa dezvolte cat a putut raporturile politico-militare cu Franta si Marea Britanie.
Insa, asa cum a demonstrat istoria, Germania devenise déjà prea puternica pentru a mai putea fi “controlata” de Liga Natiunilor si, cu atat mai putin de Franta si Marea Britanie. Iar in conditiile in care Germania a reusit sa-si asigure “spatele” prin Tratatul Ribbentrop-Molotov, situatia Romaniei a fost pecetluita. Pierzand pe rand Basarabia, parte din Transilvania si Cadrilaterul, obtinand in schimb garantarea teritoriala din partea Germaniei (ceea ce a stopat apetitul expansionist al URSS, care vroia si restul Bucovinei si Moldovei), Romania nu a avut decat o singura calea: sa mearga complet pe mana Germaniei, ceea ce a si facut, cu rezultatele cunoscute, pe care nu vreau sa le comentez acum si aici.
Ajunge doar sa spun ca Actul de la 23 August 1944 nu a fost anti-german, ci pro-romanesc! Dupa Stalingrad, conducerea Romaniei a inteles ca URSS a preluat definitiv initiativa si, inevitabil, ca tara va fi nevoita sa se opuna ocupatiei directe a teritoriului national de fortele militare sovietice. Or, tocmai ca sa evite o infrangere militara si, in consecinta, ocupatia militara a tarii, autoritatile romanesti au fost cele care au intiat si dus la capat Actul de la 23 august 1944.
Rezultatul, dincolo de faptul ca iesirea noastra de jure din razboiul contra aliatilor s-a petrecut abia la 12 septembrie 1944, timp in care sovieticii ne-au tratat ca inamici, a fost ca autoritatile romane au fost cele care au intampinat fortele sovietice, atunci cand au intrat in Bucuresti, pe 29 august 1944! Astfel, Armata Rosie a avut un interlocutor real si legal in autoritatile romanesti, cu care, de voie, de nevoie, a fost silita sa cooperareze pentru asigurarea tuturor celor necesare pentru continuarea operatiunilor sale militare de pe teritoriul romanesc.
Din cate cunosc – sigur, istoricii de meserie stiu mai bine – Regele ar fi oferit germanilor o perioada de timp ca sa se retraga in liniste din Romania, fara sa li se opuna rezistenta. Aceasta oferta ar fi fost insa respinsa de germani, care, prin Generalul Gerstenberg, cel care a comandat represiunea revoltei de la Varsovia, a dat curs ordinelor venite de la Berlin si a dispus bombardarea Bucurestilor pe 24 august 1944. (Ceva adevar trebuie sa existe in aceasta supozitie, intrucat, in zilele imediat urmatoare actului de la Bucuresti, Molotov se referea explicit la faptul ca, in conditiile cerute anterior de romani pentru acceptarea unui armistitiu, figura si acordarea unui termen de 15 zile pentru retragerea trupelor germane din tara).
As adauga ca acelasi obiectiv l-au urmarit si polonezii, atunci cand s-au ridicat impotriva germanilor in Varsovia, odata ce trupele sovietice atinsesera Vistula. Numai ca, intrucat ei nu erau expresia unor autoritati poloneze “pamantene” (statul polonez fusese desfiintat dupa ocuparea lui de germani si sovietici in 1939), ci ai guvernului polonez din exil de la Londra, Armata Rosie – care avea si ea proprii candidati pentru noul guvern polonez de dupa eliberare - a facut o “pauza de mars” la portile Varsoviei, urmarind cum germanii eliminau rezistenta poloneza legata de Londra …
Daca punem in balanta revolta poloneza si Actul de la 23 august, ambele urmarind acelasi scop, vom observa ca cel de-al doila a reusit, chiar si daca numai partial. Aceasta pentru ca, spre deosebire de Polonia, Romania nu facea obiectul interesului occidental (tocmai de aceea, Churchill o si cedeaza in proportie de 90% URSS-ului, in octombrie 1944). De asemenea, crucial, statul roman, desi ciuntit dupa cedarile fortate din 1940, a ramas in picioare, cu organizare si autoritati, care au putut astfel efectua Actul de la 23 august si, ulterior, coopera cu autoritatile militare sovietice.
Ce s-a schimbat intre timp? Sigur, Marea Britanie si Franta tot dincolo de Germania au ramas, iar Rusia, in “revenire de forma”, incepe sa devina tot mai amenintatoare. Diferanta substantiala este ca, de data aceasta, Romania se afla ancorata institutional in Vest! Tocmai acesta a si fost sensul eforturilor noastre de a valorifica rapid si complet “fereastra de oportunitate” oferita de schimbarile profunde din partea de rasarit a continentului, intervenite odata cu 1989.
(Ceea ce am gresit este ca, odata intrati, am considerat ca ne putem culca pe lauri si nu am mai intreprins nimic pentru a ne consolida statutul astfel castigat in interiorul institutiilor occidentale respective. Tocmai de aceea, acum cand , in EU, are loc o concentrare si mai mare a deciziei, iar NATO se afla in pragul ajustarii la situatia creata prin diminuarea angajamentului american, noi ne aflam la marginea proceselor respective …)
Uniunea Europeana nu mai este doar o institutie comerciala, creata in jurul unei “Piete Comune”, ci o constructie care are de acum o importanta dimensiune politica si, iata, in ultimul timp, financiara, fiscala si bugetara. Ori, in aceste conditii, ponderea Germaniei se face simtita in toate aceste planuri, nu numai in cel economic si comercial. Aceasta este diferenta fata de greutatea si rolul Germaniei din perioada interbelica. Optiunea unor raporturi politico-militare preferentiale cu Franta si Marea Britanie, pentru a “contrabalansa” ponderea Germaniei pur si simplu nu mai exista! Iar daca, mai mult, am incerca sa ne incapatanam sa credem ca ea exista totusi, am sfarsi prin a ne auto-exclude in fapt din Uniune.
Aceasta pentru ca, spre deosebire de Germania si Franta, care au o miza directa in salvarea “Euro”, deci in integrarea pe mai departe a UE, Marea Britanie lasa sa se inteleaga ca isi urmareste doar propriul interes national, fiind preocupata de ce se intampla acum in Uniune doar in masura in care beneficiile participarii sale la “piata unica” ar fi in pericol …
Sigur, Marea Britanie isi poate permite o asemenea pozitie. Romania, nu! Asta ca sa nu mai spun nimic despre faptul, la fel ca in trecut, interesul britanic pentru tara noastra este, aparent, minim. Ori, atunci pentru ce sa faca Romania un gest sinucigas, refuzand inscrierea in efortul european de salvare a “Euro”, printr-o integrare fiscala si bugetara corspunzatoare?
Marea Britanie, care a mai pierdut batalii si inainte, va duce, cum aratam déjà in ultima postare, o batalie acerba de ariergarda. In plus, evolutia lucrurilor este departe de a fi liniara, situatia putand sa se modifice radical de la o zi la alta, ceea ce nu exclude ca si Romania sa faca ajustarile necesare pentru a-si armoniza pozitia cu noile situatii. In plus, respectul traditional al romanilor pentru Marea Britanie ramane. Numai ca, destinul Romaniei va fi cel al integrarii pe mai departe a Uniunii Europene. Iar atata timp cat acesta depinde de deciziile luate la Berlin si Paris, interesul nostru national va impune sa mergem in aceeasi directie.
Comenteaza pe Contributors.ro
