Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Uitaţi de stat! Nu mai există, aşa cum îl ştiam

de Stefan Vlaston     Contributors.ro
Duminică, 18 decembrie 2011, 17:04 Actualitate | Opinii

Stefan Vlaston
Foto: Hotnews

Este nevoie şi de abordări nespecializate. Când o iau specialiştii pe teorii savante, nu mai înţelegem mare lucru.

De aceea va propun o abordare „profană” a problemelor globale cu care ne confruntam, abordare  începută aici.

Prima eroare: capitalismul fiduciar

Am căutat în dicţionar, nu ştiam sensul acestui termen. (FIDUCIÁR, -Ă adj. Cu valoare fictivă, bazat pe încredere). De unde atâta încredere, responsabilitate, când e vorba de bani, de îmbogăţire, de interese personale sau de grup. Când toţi afaceriştii, bancherii, întreprinzătorii joacă doar la profit, indiferent de metode, mecanisme, tehnici: cacealma, păcălirea adversarului mai slab de înger, metode neortodoxe, la limita legii, exploatarea unui cadru legislativ schweitzer, special creat aşa, prin cârdăşia afacerişti-legiuitori.

Iată cum e descris aici:

„Acest capitalism-fiduciar a creat valori inexistente pentru a sustrage bani existenti si a-i transforma in valori finite (adevarate, stabile), însusindu-le. In afara incompatibilitatii cu nevoile societatii, ambele sisteme – comunismul si capitalismul-fiduciar – au la baza o singura ipoteza existentiala, minciuna si propaganda masiva…. Chinezii si germanii au acceptat îndatorarea si au primit in loc de bani adevarati “cuvantul de onoare” al acestor state, adica hârtii care s-au dovedit fara valoare”.

Nu e vorba aici de capitalism, pur si simplu. Cea mai mare putere capitalistă a devenit, culmea, o ţară comunistă, China. E vorba doar de un derapaj toxic al capitalismului natural.

A doua eroare: Înfrăţirea-cârdăşia politicienilor cu bancherii.

Noi, bancherii, împrumutăm bani politicienilor să-şi cumpere voturi si sa ajunga la putere prin pomeni electorale, (14 salarii, 14 pensii pe an) iar voi, politicieni-populişti, ne recapitalizaţi din bugete când rămanem fără bani, ne dati acces la obligatiuni de stat si finanţele nationale pe care le „împrumutam” prin jupuire, închideti ochii la salariile si  bonusurile uriase cu care ne procopsim noi si urmasii urmasilor nostri. Eventual tipăriţi bani, daca aveti acest drept.

Mecanismul a functionat aşa de bine, încât s-a ajuns la un nivel al datoriilor suverane de 45.000 miliarde euro, un Caritas gigantic, fără speranţa de a fi plătite vreodată.

Toată lumea încearcă să păcălească pe toată lumea. Ţările cu importante producţii de bunuri şi servicii au aruncat bani în piaţa împrumuturilor pentru a-şi vinde mărfurile, politicienii, în special de stânga, din ţările mai sărace, le-au acceptat cu voioşie, folosindu-le ca momeală electorală în aşa zisul stat social, bancherii şi-au tras profituri uriaşe din creditele, unele doar  cu buletinul, derivativele financiare (contracte la termen de tranzactionare a altor instrumente financiare primare, ca de exemplu actiunile si obligatiunile), au ajuns la de 11 ori PIB-ul mondial, o bomba cu ceas care poate exploda in orice clipă.

Aici suntem acum. Pe un butoi cu pulbere, despre care nimeni nu pare să ştie cum se dezamorsează. Scânteia mai lipseşte.

A treia eroare: zona euro

Nu de mult,  tarile aveau monede proprii. Care se raportau între ele, prin ratele de schimb. Nivelul ratelor de schimb reprezenta un sensor sensibil,  tinea cont de competitivitatea, productivitatea, inventivitatea,  randamentul din economie, de cultul muncii si al lucrului bine facut, diferite de la un popor la altul, de background-ul tehnologic, de rezervele din bancile nationale, de multe alte lucruri.

Aparitia monedei unice euro a permis iesirea din paradigma adevărului economic, spus la gazeta de perete de ratele de schimb inter-monede nationale, stabilite de pietele financiare, si intrarea in minciuna, mistificare si ipocrizie economica.  Din acel moment diferentele dintre ţări, de natura celor aratate mai sus, nu s-au mai vazut. Toata lumea „bună” s-a ascuns sub pulpana euro, ca sub fusta unei mame îngăduitoare şi a început „ghiduşiile”.

Mai mult, devalorizarea monedei naţionale, ca mijloc de a corela dorinţa unui trai mai bun cu putirinţa economiei, a dispărut. Toată lumea şi-a dorit un trai mai bun, maşini scumpe, vile fastuoase, vacanţe exotice, în speranţa că „turcul plăteşte”. Adică euro. Le-au şi obţinut, prin împrumuturi iraţionale, politicienii sperând că scadenţa nu-i va prinde la guvernare. Până la urmă scadenţa a venit, vine întotdeauna. Şi i-a prins.

Ce mai e şi cu guvernaţa fiscală comună, promovată de UE? Diferenţele de competitivitate, de productivitate, ale statelor UE, să nu mai fie escamotate sub fusta euro. Pe baza monedei comune, ţările cu producţii mari să-şi vândă marfa, celelalte să le-o cumpere, beneficiind, dacă sunt în stare, de pieţe globalizate: piaţa muncii, a schimburilor de marfuri netaxate, a creditelor, stabilitate monetară, protecţie unitară în faţa altor pieţe,  etc. Dar fără să se mai împrumute iraţional, fără deficite imense duse, chipurile, în dezvoltare, fără dezmăţ  electoral. Dacă sunt în stare să-şi dezvolte produse sau servicii de nişă, foarte bine, dacă nu, pieţe de desfacere scrie pe ele. Adică să piardă avantajele de care tocmai s-au bucurat atâţia ani. Nu ştiu câţi vor înghiţi pilula aceasta amară.

Pieţe versus state.

Este o discuţie lungă, fără concluzii clare. Cine este mai bun sau mai rău, statul sau piaţa?

Statul are funcţiile lui, dar când intră pe mâna politicienilor corupţi şi interesaţi doar de propriile beneficii, statul intră în derivă. Statul reglementează piaţa, dar are dreptul s-o manipuleze, s-o perturbe? În principiu nu, dar asta nu înseamnă că nu încearcă s-o manevreze. În folosul cui? Dacă ar fi în folosul cetăţenilor, încă ar fi de înţeles. Cert este că statele violează fără încetare pieţele, încercând să anihileze rolul acestora, de turnesol al calităţii economiilor globalizate. Uneori reuşesc, alteori nu.

Pieţele sunt iraţionale, în sensul că, deşi instituţii, funcţionează atomizat, interesele jucătorilor fiind obţinerea de profituri, fără altă logică sau organizare. Aşa că speranţa presedintelui Băsescu, de a negocia cu pieţele un armistiţiu, de câţiva ani, este iluzorie. În primul rând că nu ai cu cine negocia, pieţele nu au şefi. În al doilea rând, pieţele au o singură raţiune, profituri fără limite, dacă renunţă la aceasta, îşi pierd sensul de a exista.

Statele, în schimb, trebuie să reglementeze pieţele, astfel încât să nu permită derapaje de vreun fel. Să nu permită subjugarea finanţelor publice de către pieţe, în scopul obţinerii unor profituri facile, nemeritate. Aşa ceva  încearcă să facă noul acord fiscal european. Să pună bariere în calea cârdăşiei dintre politicieni şi bancheri. Să impoziteze echitabil profiturile bancherilor, la nivelul celorlalte activităţi profitabile. Nu reuşeste însă să găsească rapid soluţii la criza datoriilor suverane şi a pieţei derivativelor, care pare că au scăpat de sub orice control, cu un imens potenţial distructiv.

Dacă politicienii nu sunt în stare de atari performanţe, să facă bine şi să lase tehnocraţii care înţeleg fenomenele economice să rezolve ei problemele generate de politicieni, aşa cum s-a şi întâmplat în două ţări europene, aflate în maximă dificultate, Grecia şi Italia.

Statul asistenţial şi-a dat obştescul sfîrşit. E ilogic, este o nebunie economică ce se întâmplă în România,  să „dai” 12 milioane de ajutoare sociale, când ai două milioane de hectare de teren agricol necultivat. Statul îşi poate reduce cheltuielile de funcţionare până la o limită dictată de resursele disponibile, nu de interesele clientelare.

Crede cineva că autoturismele, vilele, produsele electronice şi electrocasnice de înaltă tehnicitate, vacanţele exotice, vânzările din hipermarketuri, au acoperire în bunurile şi serviciile produse şi vândute de afacerile din România? Să fim serioşi. O parte se justifică prin munca asiduă a românilor aflaţi peste hotare. În rest, din minciună economică, cumpărare de favoruri electorale, corupţie, fraudarea bugetelor, licitaţii trucate, privatizările de doi bani în folosul celor care le-au negociat.

Unde se află România în acest tablou?

Cum nu se poate mai prost. Are o datorie publică şi privată de aproape 100 miliarde euro, are de împrumutat, în 2012, 16-17 miliarde de euro pentru rostogolirea datoriilor şi acoperirea deficitelor, un PIB de 5800 euro/locuitor, pe locul 70 mondial, după Botswana, Mauritius şi Panama, cu educaţia şi sănătatea pe ultimele locuri din UE, fără infrastructură informatică, în transporturi, de irigaţii, pentru turism, fără o producţie de marfuri şi servicii vandabile şi cu valoare adăugată mare, pe care să se sprijine creşterea economică.

Colac peste pupăză, băncile străine sunt constrânse să-şi reducă expunerea pe România, piaţa europeană, şi ea în recesiune, ameninţă să reduca absorbţia de bunuri  provenite din România, iar cele 16 miliarde euro pe care ar trebui să le împrumutăm în 2012 au devenit problematice, sau se vor putea realiza la costuri uriaşe.  Băncile s-au fript şi au convenit să nu mai considere titlurile de stat ca sigure. Dimpotrivă, vine momentul când aceste titluri vor intra la categoria „toxice” şi băncile vor încerca să scape de ele. Axioma că un stat nu poate da faliment s-a dus deja în derizoriu.

Intrarea în pactul fiscal european, dacă se mai face, este benefică pentru România pentru că o disciplinează financiar, o împiedică să ducă deficitele la cer, cum a făcut Grecia. Pe de altă parte, la un moment dat s-ar putea ca interesele şi oportunităţile naţionale să ceară deficite temporare mai mari decât cele stipulate în pact. De exemplu, pentru cofinanţarea unor proiecte europene mari, pe infrastructură, sau pentru garantarea unor împrumuturi avantajoase de pe pieţe noneuro, profitând de gradul de îndatorare relativ mic. Ce facem atunci? Deja se aud voci ca politicile bugetare şi fiscale sunt prea sensibile pentru a fi cedate unor autorităţi europene. Care le-ar folosi pentru interese convergente cu ale României sau nu? După ce am fost  obligaţi să privatizăm băncile, ca precondiţie a aderării la UE, riscăm să rămânem fără finanţare, pentru că băncile mamă dau prioritate intereselor din ţările de origine.

La poziţia de respingere a pactului de către  Marea Britanie s-au alăturat de curând Cehia şi Ungaria.

În concluzie, uitaţi de statul care e bun  să vă garanteze bunăstare. Nu acesta e rolul statului. Bunăstarea şi-o garantează fiecare, după putinţă, muncă şi talente.  Nici nu spun să vă duceţi în Africa, cum a făcut omul de afaceri Ovidiu Tender, care a cumpărat acolo suprafeţe imense de teren şi a iniţiat afaceri. Afaceri se pot face şi în România, accesând fonduri europene, în industrie, agricultură, turism, sănătate, educaţie.

Statul trebuie să scoată din sistemul bugetar educaţia şi sănătatea, să pună în contract direct furnizorii şi beneficiarii, ajutându-i prin vouchere dedicate pe acei cetăţeni fără resurse pentru servicii publice esenţiale.

Ceilalţi bugetari pot fi înlocuiţi, în bună măsură de computere, angrenate în sisteme informatice complexe, care nu greşesc, nu fură şi nu cer şpagă.

Serviciile vamale, de colectare a impozitelor, pot fi externalizate, către firma private, româneşti sau străine. În felul acesta se termină cu corupţia.

Unităţile economice încă de stat trebuie privatizate, pentru că mai mult înghit resurse bugetare, în loc să producă.

Simplificarea birocraţiei, reducerea nivelului şi numarului   de taxe, în special în domeniul  taxării muncii, operarea lor simplificată prin sisteme informatice, toate acestea sunt imperios necesare.


Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro

























3324 vizualizari

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Miercuri