Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Cinci ani de la Raportul final. Despre o condamnare – nu doar simbolică – a regimului comunist

de Cristian Vasile     Contributors.ro
Sâmbătă, 17 decembrie 2011, 15:55 Actualitate | Opinii

Cristian Vasile
Foto: Contributors.ro
La 18 decembrie 2011 se împlinesc cinci ani de la prezentarea în faţa Parlamentului, de către preşedintele României, a Mesajului de prezentare şi asumare a concluziilor Raportului final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Potrivit unei cronologii masive, cu pretenţii de exhaustivitate, acoperind evenimentele politice, culturale şi sociale postdecembriste, la acea dată nu s-a produs nimic deosebit în ceea ce priveşte asumarea trecutului traumatic recent. Este poate o nouă formă de contestare, prin ignorare, a acelui eveniment cu valoare refondatoare, cum se exprima cineva.

      Cum am subliniat şi cu alte ocazii, obiectivul principal al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (CPADCR) – stipulat şi în Decizia preşedintelui Traian Băsescu din 21 aprilie 2006, de înfiinţare a sa – a fost acela de „elaborare a unei sinteze ştiinţifice privind instituţiile şi metodele care au făcut posibile abuzurile şi crimele regimului comunist din România de la înfiinţarea sa şi până la Revoluţia din decembrie 1989“. Prin urmare, Comisia şi-a propus analizarea principalelor instituţii care au permis „perpetuarea dictaturii comuniste şi încălcările flagrante ale drepturilor omului, precum şi rolul unor personalităţi politice în menţinerea şi funcţionarea acestui sistem“. A fost raţiunea de a fi a Comisiei, însă mulţi dintre criticii Raportului final au ignorat aceste obiective oarecum limitate, pretinzând CPADCR nu doar o condamnare simbolică a regimului comunist, ci acţiuni, manifestări etc. de mai mare amploare care nu se circumscriau în limitele mandatului acordat de preşedintele României. Mi se pare foarte important să subliniez acest aspect al atribuţiilor restrânse, precum şi o anumită similitudine între constituirea CPADCR şi Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România. Scopul CISHR a fost tot stabilirea adevărului – cel privind evenimentele petrecute în timpul celui de-al doilea război mondial, dar şi cele premergătoare tragediei Holocaustului. Aş spune însă că, spre deosebire de precedenta Comisie, CPADCR a avut o marjă de manevră mai limitată, a funcţionat în condiţii mai dificile – a avut la dispoziţie mai puţin de un an de zile pentru a cerceta în arhive şi a definitiva Raportul final (doar şase–şapte luni), nu a beneficiat de o Hotărâre de Guvern care să îi consfinţească existenţa etc.

      Au existat şi obiective secundare ale Comisiei care au fost îndeplinite. Acestea au derivat din obiectivul principal ori s-au cristalizat pe parcursul activităţii din anul 2006: deschiderea Arhivelor privitoare la regimul comunist; demilitarizarea Arhivelor Naţionale (cu o exprimare mai blândă, scoaterea Arhivelor Naţionale ale României din subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, dependenţă stabilită în 1951, în plin stalinism, sau, în orice caz autonomizarea considerabilă a Arhivelor faţă de o conducere a Ministerului care să impună secretizări absurde); susţinerea CNSAS în disputa cu serviciile de informaţii în chestiunea documentelor care trebuie predate; un cadru instituţional mai favorabil pentru cercetarea istoriografică, pentru noua generaţie de tineri istorici; părăsirea perspectivei înguste, românocentrice, care s-a vădit şi prin includerea în comisie a mai multor membri şi experţi români de altă naţionalitate, din rândul minorităţilor naţionale, care au şi scris subcapitolele privitoare la raporturile dintre etnia din care fac parte şi regimul comunist. Până la acel moment, experţii români de naţionalitate maghiară – dar nu numai ei – s-au plâns de diverse piedici pe care le-au întâmpinat la filialele judeţene ale Arhivelor Naţionale, multe motivate şi de puseuri naţionaliste venite din partea conducătorilor de instituţii arhivistice. De altfel, această abandonare a perspectivei de a scrie istoria, forjată în anii naţional stalinismului ceauşist, a fost motivaţia multor critici vehemente, venite dinspre zona extremistă, dinspre Corneliu Vadim Tudor şi publicaţiile sale, dar şi dinspre o dreaptă radicală ortodoxistă. A fost stigmatizat chiar preşedintele Comisiei, Vladimir Tismăneanu, pentru evreitatea lui, adăugându-se în mod fals că nici Academia Română, văzută ca instituţie fundamentală a românilor, nici vreun istoric academician nu au fost convocaţi să participe la opera de elaborare a Raportului final. De fapt, în Comisie, alături de Vladimir Tismăneanu s-au aflat chiar preşedintele (de atunci) al Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei – profesorul Alexandru Zub.

      Foarte recent, un alt membru al Academiei Române, dl Mugur Isărescu, care este şi guvernator al Băncii Naţionale, a găzduit (re)lansarea cărţii lui Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România. Acest volum de aproape 800 de pagini înseamnă de fapt o o replică patriotardă şi o negare a Raportului final. S-au găsit şi şefi ai serviciilor secrete grăbiţi să elogieze această producţie istoriografică ce ignoră practic politica internă represivă specifică pentru comunismul autohton de la 1945 până la 1989, preamărind în schimb politica externă dejisto-ceauşistă de distanţare de Moscova şi rolul serviciilor româneşti de informaţii (de fapt, un alt nume pentru poliţia politică). Anterior, cartea semnată de Larry Watts – parcă o transpunere în limba engleză a opiniilor istoriografice îndoielnice ale unor istorici militari de genul lui Ioan Talpeş – a beneficiat şi de o mediatizare deşănţată la televiziunea naţională.

      Prin urmare, apariţia Raportului final şi asumarea concluziilor sale de către preşedintele României – departe de a impune o perspectivă unică asupra istoriei recente (adică spiritul manualului lui Mihail Roller, cum a pretins un nefericit Ioan Scurtu, bine descris în 2001 de Ioana Pârvulescu) – a instituit de fapt un adevărat pluralism istoriografic. Iar în cadrele acestui pluralism pot apărea şi opinii de felul celor susţinute de Larry L. Watts, Ioan Talpeş şi alţii. De fapt, momentul decembrie 2006 a însemnat o puternică lovitură pentru „baroni“ ai istoriografiei române precum Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Florin Constantiniu et al., deoarece a marcat într-un fel şi o ruptură – a mai tinerilor istorici – de vechea generaţie a profesorilor, formată în anii comunismului. A devenit mult mai vizibil în spaţiul public şi un alt tip de discurs, care nu absolutizează neapărat politica externă a comuniştilor români din anii 1960 şi 1970.

      Din păcate, adevărata miză a acestei dispute (istoriografice, morale etc.) a fost aruncată în ceaţă şi din cauza unui discurs straniu legat de afirmarea tot mai evidentă a noii stângi – tinere – anti-anticomuniste. Cei mai mulţi dintre aceşti tineri nu ştiu cu adevărat ce a însemnat socialismul/social-democraţia (sau măcar marxismul antistalinist) din România secolului XX. Sau preferă să mimeze ignoranţa. Nu s-au obosit să citească atent lucrările clasice ale gânditorilor de stânga autohtoni, nu stăpânesc prea bine biografiile politice şi intelectuale ale unor Constantin Titel Petrescu, Ion Flueraş, Iosif Jumanca (aruncaţi în universul concentraţionar al anilor 1950) sau Tudor Bugnariu (urmărit de Securitate ca marxist disident şi ca influent profesor bănuit de sentimente „antipatriotice“, prominoritare). În schimb, se raportează comod şi parcă prea servil la Alain Badiou, Slavoj Žižek şi chiar la Che Guevara. Evocarea figurilor tragice ale socialismului românesc antitotalitar a rămas mai mult pe seama istoricilor şi politologilor din jurul lui Vladimir Tismăneanu, realitate care se vădeşte şi în paginile Raportului final. Însă „iluzioniştii anti-anticomunismului“, cum îi numeşte ironic profesorul româno-american, au continuat cu consecvenţă critica acerbă la adresa proiectului de decomunizare, acuzând şi deplasarea radicală spre dreapta a intelectualilor „prezidenţiali“. De fapt, Raportul final este, implicit, atât un document moral şi politic, cât şi un manifest care pledează pentru separarea la nivel simbolic a Bisericii de Stat (măcar din punct de vedere istoriografic), prin afirmaţiile referitoare la cultele religioase şi la cei trei patriarhi ortodocşi din intervalul 1948–1989. Acest aspect nu poate fi asociat nicicum cu asumarea unei agende specifice pentru o dreaptă politică (extremă sau nu), cu accent pe tradiţie, identitate, familie, ci mai degrabă – dacă chiar vrem să politizăm – este asimilabil zonei de centru stânga–stânga (adeptă a laicităţii, a despărţirii religiei de stat). Dar noua stângă a păstrat tăcerea în legătură cu această chestiune, deşi dezbaterile în jurul temei au fost altminteri intense (poate cele mai aprinse), ierarhia ortodoxă contestând vehement Raportul final.

      Linia istoriografică a Raportului (evident adaptată la nivelul de înţelegere al elevilor) se regăseşte– spre furia cercurilor şovine, ortodoxiste şi (naţional-stalinist) nostalgice – şi în manualul opţional pentru liceu, intitulat O istorie a comunismului din România (tipărit iniţial în 2008 şi conceput, între alţii de cercetători ai IICCR şi membri ai Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România).

      Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro

























626 vizualizari






Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version