Daca cititorii isi amintesc, in urma cu vreo trei, patru ani, FIFA a decis sa acorde organizarea Cupei Mondiale de fotbal intai Rusiei si pe urma Qatarului sau invers, chestiunea ordinii nefiind importanta. Ce-a fost important in aceasta decizie a fost ca Anglia, care participase si ea la competitie, a pierdut!
Cu aceasta, insa, lucrurile nu s-au incheiat: dupa numai cateva luni, presa britanica a inceput o adevarat campanie de discreditare a forului fotbalistic mondial, pe baza investigatiillor facute – asa, din proprie initiativa, desigur – de diverse organisme neguvernamentale si a declaratiilor unor englezi cuprinsi brusc de remuscari, pe care constiinta nu ii mai lasa sa ascunda coruptia colegilor lor de pana mai ieri din forumul mondial … Sigur, decizia de atribuire a Cupei Mondiale nu a fost modificata, insa s-au rostogolit capete, iar credibilitatea forului fotbalistic mondial a iesit serios sifonata.
Acest episod – care, dupa unii, indica faptul ca Anglia nu stie sa piarda, dupa altii, ca a uitat sa piarda, fiind prea mult rasfatata de succes – mi-a revenit in minte in dimineata aceasta. Astfel, citeam astazi ca, in urma sumitului, britanicii au angajat déjà discutii cu Irlanda – care va trebui oricum sa organizeze un referendum pentru Tratatul convenit la ultimul sumit UE – si Suedia – care este din principiu mai putin entuziasta fata de marile proiecte, probabil si din cauza climei – cel mai probabil cu scopul de a-i atrage de partea lor in lunile urmatoare. In plus, se spune ca nu vor participa nici la fondul de 200 de miliarde de euro, care va trebui varsat la FMI.
Deci, sumitul s-a incheiat cu “victoria” cuplului Merkel-Sarkozy si “infrangerea” premierului Cameron, insa greul de abia acum incepe: acest rezultat trebuie sa fie transpus in practica. Ori, dupa cum arata primele semne, britanicii vor sta la panda pentru a specula orice derapaj si a-l transforma intr-un castig pentru pozitia lor. Sunt de condamnat? Nu, caci asta este politica internationala, pe care ei o cunosc bine de atatea sute de ani de cand o practica cu succes.
Iar “derapaje” de exploatat vor exista cu siguranta. Macar si pentru faptul ca fiecare tara are particularitati legislative si situationale interne, care difera de la caz la caz. De pilda, in ce ne priveste, in pozitia adoptata fata de rezultatul sumitului, presedintele a intrezarit o posibilitate nesperata de a re-lansa dezbaterea interna privind modificarea Constitutiei, care fusese aproape abandonata in lumina imposibilitatii de a atinge pragul de 2/3 necesar.
Ca asa stau lucrurile o dovedesc atat insistenta presedintelui ca rezultatele sumitului trebuie introduse numai si numai in Constitutie, precum si afirmatia ca, dupa ce domnia sa si-a facut datoria anuntand ca Romania va semna noul tratat, de acum este problema Parlamentului sa asigure transpunerea acestei decizii in practica …
Jocul politic este urmatorul: presedintele (si PDL), vor cauta sa pofite de necesitatea de a inscrie in Constitutie prevederile adoptate la sumit referitoare la plafonul deficitului si gradul de indatorare, pentru a introduce toate celelalte chestiuni care nu au nimic de-a face cu rezultatul sumitului (parlament unicameral, reducerea numarului de parlamentari etc). Iar daca opozitia, fara participarea careia nu se poate realiza pragul de 2/3 necesar modificarii Constitutiei, se va opune, va fi “parata” la Bruxelles ca din cauza ei Romania nu se poate tine de cuvant!?
Sigur, nu trebuie exclusa nici posibilitatea ca, dintr-un motiv sau altul, Constitutia sa se modifice, ceea ce va face necesara organizarea unui referendum. Ori, aici problemele vor fi de acum ale celor de la putere, caci e greu de crezut ca populatia va accepta cu usurinta o limitare atat de drastica a veniturilor sale. Iar opozitia va putea sa explice la Bruxelles ca puterea a gresit, atunci cand a fortat inscrierea prevederilor in Constitutie, si nu intr-o lege speciala adoptata cu concursul ei, care ar fi ocolit ruleta referendumului …
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
