Nu de mult, tarile aveau monede proprii. Care se raportau intre ele, prin ratele de schimb. Nivelul ratelor de schimb reprezenta un sensor sensibil, tinea cont de competitivitatea, productivitatea, inventivitatea, randamentul din economie, de cultul muncii si al lucrului bine facut, diferite de la un popor la altul, de background-ul tehnologic, de rezervele din bancile nationale, de multe alte lucruri.

Stefan VlastonFoto: Hotnews

Posibilitatea devalorizarii monedei nationale reprezenta un al doilea atu formidabil: se regla in permanenta dorinta cu putirinta. Adica, nu e suficient sa vrei masini scumpe, vile somptuoase, concedii in destinatii exotice, mai trebuia sa-ti si poti permite asa ceva. Dintr-o munca eficienta, generatoare de bunuri si servicii vandabile si cu valoare adaugata cat mai mare.

Aparitia monedei unice euro a permis iesirea din paradigma adevarului economic, spus la gazeta de perete de ratele de schimb inter-monede nationale, stabilite de pietele financiare si intrarea in minciuna, mistificare si ipocrizie economica. Din acel moment diferentele dintre tari, de natura celor aratate mai sus, nu s-au mai vazut. Toata lumea „buna” s-a ascuns sub pulpana euro, ca sub fusta unei mame ingaduitoare, si a inceput ghidusiile.

Jongleriile cu deficitele structurale, ascunse sub raportari mincinoase, a fost doar inceputul. Foarte rapid s-a instalat cardasia politicieni-bancheri. Noi, bancherii, imprumutam bani politicienilor sa-si cumpere voturi si sa ajunga la putere prin pomeni electorale, (14 salarii, 14 pensii pe an) iar voi, politicieni, ne recapitalizati din bugete cand ramanem fara bani, ne dati acces la obligatiuni de stat si finantele nationale pe care le „imprumutam” prin jupuire, inchideti ochii la salariile si bonusurile uriase cu care ne procopsim noi si urmasii urmasilor nostri. Eventual tipariti bani, daca aveti acest drept.

Mecanismul a functionat asa de bine, incat in scurt timp s-a ajuns la un nivel al datoriilor suverane de 45.000 miliarde euro, un Caritas gigantic, fara speranta de a fi platite vreodata.

Cand creditorii si-au dat seama ca schema risca sa se gripeze, ca la unii a cam disparut substanta economica reala care poate fi supta, au inceput sa creasca randamentele, agentiile de rating au crescut CDS-urile si au luat inapoi coronitele de premiant ale unor abonati permanent la ele.

Cu fonduri de ajutorare n-a tinut, ca nu s-au prea inghesuit sa puna bani in ele, bancile si fondurile de investitii stiu deja ca sunt bani pierduti. Sa rezolve criza datoriilor cu alte datorii, nu vor nemtii, au inteles ca e prea tarziu pentru asa ceva. Sa tipareasca BCE vagoane de euro, iarasi nu e solutie, ca se derapeaza intr-o inflatie de nu te mai scoate nimeni, iar nemtii se tem de inflatie ca dracu de tamaie. Sa se puna la comun datoriile, prin emitere de eurobonduri, iarasi nu a fost agreat de Merkel si Sarkozy, pentru ca „supunerea” BCE puterii politicienilor ar insemna bomboana pe coliva Uniunii Europene.

Aici suntem acum.

Solutiile preconizate pentru iesirea din criza mi se par utopice.

  1. Renuntarea imediata, la o parte din suveranitatea nationala a statelor membre  UE, prin modificarea Protocolului 12, pentru asigurarea disciplinei fiscale, bugetare, a limitarii deficitelor, este una din solutiile avute in vedere. Sa zicem ca tarile accepta asa ceva, desi exista partide nationaliste, unele chiar la putere, care nici nu vor sa auda. Iar Marea Britanie, nefiind legata de euro,  nu vrea pierdere de suveranitate, ca nu are motive speciale pentru asta. Sa zicem ca se ajunge, totusi, la aceasta solutie. Dar aceasta masura nu egalizeaza economiile din punctul de vedere al performantei, competitivitatii, productivitatii, al cultului muncii si lucrului bine facut, diferente care au aruncat in aer toata constructia euro.  In continuare cei lenesi si necompetitivi vor cauta sa triseze si-si vor diversifica doar metodele de a trisa. Iar datoriile si decalajele imense existente in prezent, pentru a fi desfiintate sau macar atenuate, cer ani, poate zeci de ani de sacrificii si munca extenuanta. Ii vede cineva pe italieni sau greci capabili de un astfel de sacrificiu? Eu nu. In plus, de unde apar banii necesari rostogolirii datoriilor? Ca Italia are scadente, in 2012, vreo 300 miliarde euro numai rate si dobanzi, in afara pensiilor, salariilor bugetare, cheltuielilor cu functionarea statului.
  2. Pierderea de suveranitate prin modificarea tratatelor europene. Necesita unu-doi ani de negocieri, aprobari de catre parlamente si chiar referendumuri.  Iar bani pentru plata datoriilor trebuie maine.
  3. Sa faci politici fiscale si guvernanta fiscala comune este extrem de greu, fiecare tara are cultura si specificitatea sa, la care renunta foarte greu, fiind vorba de o inertie imensa. Sa ne referim la strangerea taxelor si impozitelor. Se compara autoconformarea voluntara din Germania, cu aceea din alte tari est-europene, sau din Grecia, unde aproape  nimeni nu mai plateste taxe si impozite?
  4. Cum vor interpreta oamenii de rand conditiile draconice si limitarile de suveranitate, ca venind din partea Germaniei, in primul rand? Ca un al patrulea Reich. De catifea si doar in plan economic. Dar tot ocupatie va fi considerata. Cati oameni sunt in stare sa discearna intre avantajele si dezavantajele pierderii de suveranitate? Extrem de putini.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro