Declaratiile de luni ale liderilor Frantei si Germaniei au creat sentimentul ca va avea loc o “strapungere” conceptuala si operationala, ca se va raspunde cu eficacitate la amenintarea extinderii focului in zona euro si ca, totodata, vor fi abordate defectele sale structurale, fie si gradual (din ratiuni politice si nu numai). Dar a incerca sa prezinti un “pact fiscal” ca integrare fiscala, ca adancire a integrarii economice, mi se pare straniu. Si nici nu cred ca fara o interventie masiva a BCE, directa, sau indirecta (prin finantare, sau garantare) poate fi stopata griparea in crestere a pietelor financiare.
O uniune monetara nu se poate rezuma la reguli fiscale si penalizari, fie ele constitutionalizate; ea presupune o trezorerie comuna, ceea ce implica si un buget comun, care sa stea in spatele unor emisiuni de eurobligatiuni. Opozitia vehementa a unora la existenta eurobondurilor, a unei trezorerii comune, perpetueaza un viciu de fond al zonei euro. Poate numai daca zona euro ar fi compusa din tari compatibile structural (industrial, ca grad de competitivitate, ca politici publice) am putea vedea o uniune monetara sui generis (cvasi-legarea monetara a Beneluxului de Germania inainte de introducerea euro poate inspira o asemenea imagine). Dar noi avem de-a face cu o alta realitate: zona euro este mult suboptima si discrepantele inauntrul ei au crescut in ultimul deceniu. Aceasta diversitate de conditii face cu atat mai necesara introducerea de instrumente proprii unei uniuni economice si monetare “rotunde”; in care sa se poate raspunde la socuri asimetrice, sa existe scheme de asigurare impotriva riscurilor (inclusiv impotriva somajului, la nivelul Uniunii), sa avem reglementare si supraveghere comuna a pietelor financiare, etc. Reguli de disciplinare sunt esentiale, mai ales acolo unde exista o cultura a instabilitatii”, a evaziunii fiscale, etc. Dar a accentua numai reguli fiscale ignora un adevar: ca sunt tari in zona euro care se afla intr-o situatie foarte dificila din cauza supra-indatorarii sectorului privat si a creditelor acordate cu neglijenta de catre banci (de pilda, Spania si Irlanda). As nota aici ca Germania este ea insasi un stat federal, cu un buget federal alaturi de bugetele landurilor si ca dupa reunificare (care a inclus o paritate de 1 marca RFG=1 marca DDR) au avut loc masive transferuri fiscale in incercarea de a omogeniza tara reintregita.
Regulile fiscale si penalitatile, aplicate in tari in care sunt in curs programe de austeritate majore pot complica si mai mult situatia daca nu exista masuri compensatorii; reformele structurale, asa cum se incearca in Italia si Spania, nu vor fi suficiente. Fara perspectiva de crestere economica spectrul unei “debt deflation” (a accentuarii poverii datoriei publice si private) devine mai mult decat aievea.
Cat priveste “stingerea focului” nu vad cum o potentare a EFSF poate fi indestulatoare. BCE este singura institutie europeana, care in lipsa altor instrumente, poate sa stopeze asecensiunea randamentelor cerute la obligatiunile emise de tari contaminate. Hazardul moral exista si Otmar Issing si altii au temei sa il invoce, ca si guvernele de la Berlin, Haga, etc. Dar ce conteaza acum este stingerea focului, intrucat alti imprumutatori de ultima instanta, in zona euro, nu exista. Criza de incredere nu poate fi contracarata numai prin declaratii de genul, “vom face totul pentru a salva euro”. Au mai fost trimise asemenea mesaje in ultimii doi ani. Este nevoie de actiune concreta si aceasta nu trebuie sa se limiteze la reguli fiscale plus sanctiuni si potentarea EFSF. Este posibil ca BCE sa anunte o scadere a dobanzii de referinta si sa mareasca gama de colaterale acceptate, sa extinda perioada de acordare a unor imprumuturi. Dar bancile comerciale nu vor relua creditarea in economie daca nu vor simti ca exista vointa politica de a nu lasa lucrurile sa scape de sub control, ca exista piesele principale reconstructiei unei uniuni monetare care sa fie viabile. Eu nu vad inca un contur al unei asemenea uniuni monetare. Vreau sa ma insel si sfasitul de saptamana sa vina cu surprize mari, care sa linisteasca pietele. Nu subestimez greutatile politice cu care se confrunta liderii europeni, ca si rolul unor interese nationale divergente. Dar, in blocajul actual, opereaza clisee care nu ajuta la un compromis ce ajuta reconstructia UM din mers ca si stingerea focului. Metoda incrementalista nu a dat rezultate si contaminarea nu a fost prevenita. Timpul lucreaza impotriva Europei. Nici nu cred in posibilitatea unei formule sui generis de uniune monetara, care sa reziste numai prin reguli fiscale si sanctiuni pentru “pacatosi”. Mai ales ca supra-indatorarea nu este o caracteristica numai a unor state; sectorul privat este si el mare contributor la supra-indatorare, ceea ce este ilustrat si de bilanturile bancilor. Sa speram insa ca summit-ul va avea un deznodamant care urneste treaba in directia buna.
Comenteaza pe Contributors.ro
