Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Cine a fost Dumitru Popescu-Dumnezeu? Marele pontif al religiei politice ceausiste

de Vladimir Tismaneanu     Contributors.ro
Sâmbătă, 3 decembrie 2011, 20:46 Actualitate | Opinii

Vladimir Tismaneanu
Foto: AGERPRES

Nu este o placere sa citesti memoriile fostilor potentati comunisti. Tonul este autojustificator, nu au mare lucru sa-si reproseze, au fost intotdeauna animati de bune intentii, imprejurarile i-au fortat sa faca lucruri pe care azi nu le-ar mai face, etc. Ma gindeam la acest teme comune in memoriile nomenklaturistilor din statele fostului bloc sovietic citind seria de volume „Cronos autodevorindu-se”, amintirile, aparute la editura Curtea Veche, ale fostul secretar al CC al PCR, rector al Academiei „Stefan Gheorghiu” si membru al Comitetului Executiv pana la prabusirea regimului, Dumitru Popescu, zis si Dumnezeu. Titluri bombastice, metafore baroce, frazeologie adeseori vida de orice continut: „Angoasa putrefactiei”,”Reductia celulara”, „Panorama rasturnata a mirajului”. Cu exceptia redactorilor editurii, a unor impatimiti istorici ai culturii sub comunism precum Cristian Vasile, Liviu Malita, Alexandra Tomita, Sanda Cordos, Ioan Stanomir, Angelo Mitchievici ori subsemnatul, nu cred ca sunt multi cei care au citit de la un cap la altul sutele si sutele de pagini generate de fostul sef ideologic al PCR. Daca ar fi sa le dau un titlu mai adecvat, acesta ar fi “Despre marxismul gongoric”. Ori “Despre pompierismul hiperbolic”.

Actor sau martor?

Intr-un top al celor mai proaste carti din 2004, Mircea Mihaies mentiona primul volum. S-ar putea sa aiba dreptate din perspectiva criticului literar si a ginditorului politic democrat. Ca istoric al comunismului romanesc si international, insa, am citit cu atentie aceasta carte precum si urmatoarele volume. Este o tentativa a fostului doctrinar al PCR de a-si reconsidera tineretea si participarea (ascensiunea) in cadrul aparatului ideologic marxist-leninist, mai ales in anii 50. Pretentia obiectivitatii nu este nicio secunda atentuata de recunoasterea faptului ca autorul nu are cum fi un martor lipsit de interese personale, un personaj situat deasupra viltorii. A fost nemijlocit implicat in reproductia ideologica a sistemului, a fost dirijorul propagandei vreme de decenii. Lui i se datoreaza sinistra formula, “Ceausescu ne este baci”, rostita la Congresul al XI-lea din 1974. Nimeni nu a justificat mai insidios cultul personalitatii lui Ceausescu decat Popescu. A fost megafonul acestui cult, legitimatorul sau neconditionat. Pe criticii sai de dupa 1989, indeosebi pe cei din randurile intelectualitatii critice, ii dispretuieste si ii acuza de „necrofagie”. Cine ii reaminteste ca a fost arhitectul unei constructii simbolice perverse si pervertitoare este gratulat cu asemenea complmente: „E galeria imunda de la meciurile vindute,asmutita sa justifice,prin vacarmul ei trivgial, deciziile arbitrilor necinstiti.Sunt pusi sa derutezepublicul deja dezorientat, sa trezeasca instincte bestiale, sa pregateasca terenul pentru linsaj”. (“Reductia celulara”, Curtea Veche, 2007, p. 147). Simpatiile sale, in lumea literara, au mers catre Eugen Barbu si Adrian Paunescu, campionii directiei national-staliniste si protocroniste. Pe Bogza, Jebeleanu, Manolescu, Doinas, Haulica, Paler si alti exponenti ai directiei lovinesciene i-a privit cu antipatie si suspiciune. In conflictele spirituale si valorice din 70 si 80, s-a situat inflexibil de partea obscurantistilor anti-occidentali, autarhici si xenofobi.

Spre deosebire de un Paul Niculescu-Mizil, Popescu-Dumnezeu (porecla persiflatoare s-a nascut intrucit era perceput la „Scinteia” drept un despot monoman, arogant si narcisist, un egolatru incorigibil cu pretentii de infailbilitate ) recunoaste ca stalinismul romanesc nu s-a incheiat odata cu victoria grupului Dej („partida nationala”) asupra adversarilor secretarului general (Pauker-Luca si Constantinescu-Chisinevschi). Dimpotriva, Popescu aseaza Plenara din iunie 58, un veritabil „seism politic”, in centrul demersului lui Dej de a-si afirma dominatia absoluta si de a consolida stalinismul national. Memoriile descriu cu minutie vinatoarea de vrajitoare din acel an. Ce avea sa urmeze, dupa pogromul din partid, a fost sinistra prelucrare a grupului Milita Patrascu-Dora Massini-Mihail Andricu-Jacques Costin, eveniment delirant condus de catre neverosimilul, diabolicul tandem compus din agramatul Florian Danalache (fost boxeur la Ploiesti, personaj patibular cu comportament huliganic), primul secretar al Capitalei si perfidul pseudo-dialectician Leonte Rautu, seful Directiei Propaganda si Cultura a CC al PMR. In fapt, arhetipul Rautu l-a inspirat si fascinat pe Popescu si nu doar pe el. Generatii de juni ideologi se visau urmasii Jdanovului Romaniei (Mihai Dulea, Eugen Florescu, Ion Traian Stefanescu, Mircea Musat, Ion Ardeleanu)

Stilul e omul: Tentatia gongorica

Scrise in bine-stiutul si nu tocmai digestul sau stil excesiv ornamentat, hiper-adjectival, chiar manierist, volumele lui Popescu reconstituie sufocanta atmosfera de la ASE in perioada instaurarii stalinismului. Apoi, dupa ce tinarul economist devine redactor la „Contemporanul” (citadela a dogmatismului obtuz si obscurantist), apar in memorii figurile unor Iosif Ardeleanu, Ion Banu, Marcel Breazu si N. Tertulian. Primul, un ilegalist inchistat si sumbru, a condus vreme de decenii cenzura. Istoricul filosofiei Ion Banu (fost avocat social democrat) era un intelectual care incerca sa mentina o minima decenta in jungla ideologica stalinista . Breazu (frate cu istoricul literar proletcultist Vicu Mandra si cu caricaturistul oficial al stalinismului Eugen Taru) era un marxist de mina a treia, conformist si fals-bonom. Popescu re neindoios talent portretistic, unele pagini sunt chiar savuroase (de pilda acelea despre membrele Comitetului Executiv, diversele Elena Nae, Alexandrina Gainuse, Aneta Spornic si Lina Ciobanu). Teratologia comunismului romanesc isi afla in cartile lui Popescu elemente lesne valorificabile. Fascinat de doctrina monopolista oficiala, Popescu scrie despre ideologii leninisti (filosofi, sociologi, jurnalisti, activisti) din varii timpuri cu simpatie si intelegere.

Estetician en titre al stalinismului din Romania, N. Tertulian, pe care l-am avut profesor de sociologia literaturii in anii 70, devenit asadar un personaj fin, poliglot si erudit, s-a aruncat, inca din 1947-1948, in viltoarea ideologica a leninismului cu mistuitoare si autonimicitoare pasiune. Ca si un Ov. S. Crohmalniceanu, Silvian Iosifescu, Savin Bratu, Ion Vitner ori Paul Georgescu, Tertulian a platit tribut celui mai negru stalinism. A renascut ulterior, a scris eseuri importante despre Lukacs, Adorno, Jaspers, Heidegger si Marcuse. Traseul sau intelectual ar merita un articol separat.

Fara remuscari si fara cainta

Acum, la jumatate de veac de Plenara din noiembrie-decembrie 1961 (“cea mai frumoasa Plenara din viata mea” cum o numea primul secretar al CC al PMR), cind Dej si grupul sau au declansat un imens exercitiu de rescriere, adica de remistificare a istoriei PCR, memoriile lui Popescu ne aduc informatii semnificative despre starea de spirit din acea perioada. Era evident vorba de un grupare panicata, dispusa sa recurga la orice manipulare si la o furibunda represiune pentru a-si mentine puterea. Este interesant ca nicaieri in aceste carti, Popescu nu gaseste de cuviinta sa mediteze asupra absentei eforturilor de a construi si in Romania o directie revizionist-marxista. Dimpotriva, exista numeroase pasaje in care fostul ideolog critica reformismul neomarxist („lichidatorism”) si deplinge linia gorbaciovista (aici se intilneste cu Mizil). Mult mai interesante (si de fapt mai sincere) sunt in acest sens amintirile lui Cornel Burtica (“Culpe care nu se uita”, dialoguri cu jurnalista Rodica Chelaru, aparute tot la Curtea Veche). Spre deosebire de Popescu, Burtica s-a despartit de clica lui Ceausescu inca din anii 80, a fost mazilit asemeni unui Virgil Trofin. Comparat cu destinele unor Burtica si Trofin, chiar Janos Fazekas, cel al lui Popescu se defineste prin indefectibil conformism, prin obedienta completa si lasitate politica. Ceea ce si explica afinitatile cu “intelectualii” din Comitetul Executiv gen Paul Niculescu-Mizil, Manea Manescu si Gogu Radulescu.

Pasajele despre „Scinteia tineretului” in anii 1958-1960 sint in mod deosebit instructive. Numit acolo cu binecuvintarea lui Ceausescu (responsabil, intre altele cu organizatiile de tineret) si a lui Rautu, Popescu a incercat sa dezmorteasca un pic „organul politic” al UTM-ului. Sedintele Biroului CC al UTM sint descrise cu ochi critic: Virgil Trofin, prim secretarul inflexibil, dezaxatul Petre Gheorghe, dar mai ales seful studentilor, etern zimbitorul si versatilul Ion Iliescu, maestru al eschivei si al supravietuirii prin simulacru abil si obedienţa mereu avantajoasa. Popescu il descrie pe Iliescu drept „copilul de suflet” al lui Nicolae Ceausescu. Fara protectia lui Ceausescu, intr-adevar, Iliescu n-ar fi reusit sa urce in ierarhica comunista atat de rapid si spectactaculos in perioada Dej si in anii care au urmat.


Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro

























3914 vizualizari






Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version