Centrul de greutate al Europei trece zilele acestea prin confruntarea cu spectrul prăbușirii monedei unice și al unei recesiuni care se poate converti ușor într-o mare criză economică. Până și țări cu greutate din zona euro au început să fie lovite de primele raiduri speculative, în timp ce întreagă Europă mediteraneană trăiește primele luni ale echivalentului politic al stării de urgență. Keynesian fiind, nu mă mir deloc că austeritatea lansată mai peste tot în Europa și bătută în cuie de Germania ne duce spre dezastru economic și politic. Și nu e vorba aici de vechea obiecție neo-liberala că austeritatea nu a fost bine executată. O știre interesantă pe acest front vine din biroul lui David Cameron, unde se recunoaște că în ciuda unui program model de consolidare fiscală, Marea Britanie se confruntă nu numai cu o creștere amărâtă, ci și cu umflarea deficitului structural, lucru ce va duce la tăieri bugetare suplimentare. Adică exact ceea ce keynesienii și alți economiști heterodocși spun de ani de zile: când sectorul privat își reduce investițiile și consumul, dacă statul (sau piețele externe) nu continuă să compenseze reducerile până în punctul în care sectorul privat își revine, unul din rezultatele probabile este reducerea generală a activității economice și deci venituri bugetare tot mai scăzute care duc la creșterea deficitului bugetar.
De suferința socială antrenată de această ofensivă politică a macroeconomiei neoclasice nu mai vorbesc, că o face deja până și FMI-ul. Vorba regretatului lidei țărănist Ion Diaconescu, spusă într-o reflecție onestă despre terapia de (semi) șoc a guvernului Ciorbea: „I-am chinuit pe oameni degeaba.”
Numai Germania poate salva zona euro
În timp ce cureaua de transmisie între austeritate și căderea în recesiune este la vedere, povestea cu „topirea” monedei unice este ceva mai misterioasă. Tehnic vorbind, dacă zona euro ar avea o bancă centrală adevărată, nu ar există criză euro. De ce? Pentru că Banca Centrală Europeană este singura instituție care are destui bani și destulă autonomie să spună capitalurilor financiare următoarele: ne punem în joc cele 3 trilioane de euro pentru a ține prețul datoriei suverane a țărilor din zona euro sub pragul de nesustenabilitate. Moment în care dacă aș avea un milion de dolari și aș fi rațional nu i-aș paria pe creșterea dobânzilor la titlurile de stat din zona euro.
Motivul pentru care Marea Britanie nu este atacată de piețe dar Spania este nu se datoreza faptului că ar avea o datorie publică mai mică sau o viteză de creștere a datoriei publice mai lentă decât a Spaniei. Dimpotrivă. Explicația este însă în altă parte: diferență între membrii unei uniuni monetare și a non-membrilor ei este că primii emit titluri de datorie într-o monedă pe care nu o pot controla întrucât banca lor centrală nu mai poate devaloriza monedă pentru a reduce costul datoriei. Consecința este că piețele de capital obțin dreptul de a forța falimentul acestor țări. Acest risc apare în momentul în care deținătorii de titluri, înspăimântați din varii motive că nu își vor primi banii înapoi, vând pe nimic titlurile, ridicând astfel dobânda la noi titluri până la punctul în care țara falimentează. Practic în condiții de uniune monetară orice creștere a deficitului pentru a ataca recesiunea cu politica fiscală va fi pedepsită imediat, deținătorii de titluri trecând din faza maniacală, specifică perioadelor de creștere, spre fază panicardă, specifică momentelor de criză. Însă neavând o bancă centrală ci doar un consiliu monetar cu o țintă de inflație, uniunea monetară europeană va asista neputincioasă la un război de gherilă pornit de investitori speriați care încearcă să vândă la început titluri din țările mai slabe și mutându-se ulterior spre centrul uniunii.
Soluția pe termen foarte scurt? Transformarea imediată a Băncii Centrale Europene într-o bancă centrală a zonei euro. Problema? Germania, principalul „acționar” al zonei euro, zice de fiecare data un nervos nein când alte țări membre cer acest lucru. În ceea ce privește conducerea BCE, reacția ei uniform negativă la astfel de cereri suscită singurele momente de culoare socială din această instituție, directorul general trecând de la registrul flegmatic la cel de nervozitate maxim acceptabilă pentru branșa în chestiune. În consecință BCE este ținută nu doar în poziția de a fi simultan cea mai nedemocratică, și cea mai conservatoare instituție a UE care ratează un moment unic de a contribui la interpretarea liberală a mandatului său.
Dacă BCE nu e, nimic nu e
În lipsa intervenției BCE, prin vară speranța UE era că va arma EFSF (fondul de salvare a euro) cu un trilion de euro, fond care depinde de angajamentele țărilor care se puteau împrumuta ieftin. Între timp a survenit criza din Italia și mutarea atacurilor speculative spre centrul zonei euro, adică spre state fără de care EFSF nu este pur și simplu credibil: Franța, Austria, Belgia. BCE a agravat situația refuzând să se angajeze să vireze bani către EFSF în caz de nevoie. Mai mult, asedierea Italiei împinge UE spre limitarea numărului de bonduri asigurate de UE și oferite spre vânzare investitorilor privați și fondurilor suverane ale țărilor BRIC (Brazilia, Rusia, India, China), investitori care, pe bună dreptate, nu s-au înghesuit până acum să cumpere bucăți din acest fond de „salvare.” În consecință EFSF de abia ar putea colecta în acest moment 400 de miliarde, adică o nimica toată față de cât e nevoie pentru a evita colapsul.
Pe acest fundal, care este soluția propusă de Germania? Răspunsul Berlinului este adoptarea unei uniuni fiscale în zona euro. Ce înseamnă uniune fiscală? Coordonare și supraveghere a politicilor fiscale în zonă plus – și aici e clenciul – pedepsirea celor care încalcă limitele de îndatorare și deficit bugetar. Cum? Prin Curtea Europeană de Justiție și intervențiile unui super-ministru de finanțe european însărcinat să administreze amendarea automată a țărilor care încalcă aceste reguli.
Nu este clar însă care este valoarea soluției propuse de Germania. Dacă trecutul ne poate servi drept ghid, procesul de unificare fiscală este estimat chiar de germani la câțiva ani. Însă dată fiind natura urgentă a unei strategii de apărare a statelor suverane împotriva atacurilor speculative, chemarea la uniune bugetară este o invitație adresată posesorilor de capital speculativ de a paria pe fragilitatea unei părți din Europa care până recent constituia o parte importantă a miezului capitalismului global. De ce vrea Merkel acest lucru dată fiind presiunea unei soluții imediate la criza uniunii monetare?
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
