Cu câteva zile în urmă, domnul Papandreou, primul ministru al Greciei, a „surprins” forurile europene şi comunitatea internaţională propunând a supune consultării populare soluţiile identificate de UE pentru chestiunea greacă. Din perspectiva comunităţii internaţionale, a UE în particular, iniţiativa a fost catalogată in extenso, aşa încât nu sunt necesare dezvoltări suplimentare.

Acţiunile domnului Papandreou nu pot fi însă motivate numai de obligaţiile internaţionale asumate de ţara sa, ci, în primul rând, de responsabilitatea faţă de Grecia, faţă de soarta, rolul şi locul ei în viitorul imediat şi pe termen lung, inclusiv în arena europeană. Asupra acestei perspective doresc să mă opresc, pentru a arăta că implicaţiile abordării elene sunt mai largi şi mai subtile decât ar părea la o primă vedere.

Este cert faptul că, în ultima vreme, primul ministru elen s-a regăsit într-o poziţie de neinvidiat: ţara sa a fost ridiculizată de mai toţi partenerii şi aliaţii tradiţionali şi tratată ca un elev fără potenţial sau speranţă. I s-a sugerat Greciei să-şi vândă insulele, să transfere colectarea taxelor către terţi sau chiar să intre sub umbrela unui protectorat, care să-i gestioneze finanţele sau economia. Demersul primului ministru s-a înscris în ordinea firească a lucrurilor: un stat suveran european decide singur şi democratic cu privire la viitorul său, chiar, sau mai ales în contextul în care se confruntă opţiuni extreme.

Domnul Papandreou, încrezător, cel puţin la nivel declarativ, în maturitatea propriului popor, a părut a reaminti tuturor că politica dictatului, fie şi pentru raţiuni înalte şi binele comun, nu reprezinta un argument în sine. Adversarul căzut la pământ nu poate fi umilit încât opţiunea de a se afunda şi mai tare în propria-i nenorocire să nu i se mai pară de neimaginat. Poate că Europa a făcut prea puţin în ultimul timp pentru a arăta că este partenerul Greciei. UE nu poate exista în afara parteneriatului, negarea acestei componente subminează fundamentul însuşi al construcţiei comunitare. Fără ideea de parteneriat, Grecia ar putea să nu aibă suficiente motive pentru a fi interesată de un viitor comun în actuala formulă politică şi instituţională. Acesta este, de fapt, substratul tumultului politic din ultimele zile.

Domnul Papandreou a dat Greciei şansa să-şi recapete, măcar în parte, respectul de sine, mutând centrul de greutate al dezbaterii de la molotov la ştampila de vot. Dincolo de considerentele legale sau de oportunitate, nimeni nu poate pune la îndoială dreptul unui popor de a-şi face auzită şi respectată vocea prin intermediul votului; în Europa cel puţin, acesta este un acquis intangibil.

Panica generată de eventuala respingere, la urne, a soluţiilor europene arată interdependenţa, inevitabilă, între statele membre UE. Deşi astăzi acest lucru nu pare evident, şi UE are nevoie de Grecia, aşa cum şi Grecia are nevoie de UE. Nu însă cu orice preţ! Dezastrul Greciei va avea cel mai probabil consecinţe drastice asupra celorlalte economii europene. În timp ce pentru Grecia perspectiva este sumbră oricum, ceilalţi actori europeni mai au o şansă, cu condiţia ca Grecia să accepte o strategie comună, integrată. Domnii Barroso şi Van Rompuy reafirmă dorinţa menţinerii Greciei în zona euro, cu condiţia implementării angajamentelor deja convenite, în timp ce, miniştrii unor state membre invită, mai mult sau mai puţin voalat, la ieşirea Greciei din UE, cu totul. Pe cine vor crede grecii mai degrabă? A considera că Grecia nu are opţiuni în afara soluţiilor europene ar fi o naivitate. Falimentul Argentinei, cu un deceniu în urmă, nu o împiedică astăzi să se afle în avangarda economiilor emergente.

Pe lângă implicaţiile economice, lipsa unei soluţii europene pentru Grecia va constitui primul semnal puternic cum că UE trebuie să-şi reducă serios aspiraţiile de actor politic cu greutate, chiar şi doar la nivel regional. Noul Serviciu de Acţiune Externă al baronesei Ashton are puţine şanse să fie luat în serios în următorii ani cu o aşa carte de vizită. Acest lucru este valabil şi pentru vajnicele cancelarii, mai mult sau mai puţin vestice, paralizate încă de ceea ce Henry Kissinger numea acum mai bine de 30 de ani „parohialism” european.

* * *

După ultimele evoluţii, iniţiativa primului ministru elen pare a fi sortită eşecului iar viitorul politic al domniei sale pecetluit. Mutările cu potenţial impact psihologic major sunt parte a recuzitei omului de stat, ele însă nu se substituie strategiei de substanţă, care să transforme avantajul surprizei în câştig poziţional durabil.

Opoziţia greacă se arată astăzi dispusă ca, în schimbul renunţării la confruntarea în agora, să-şi asume, pe tăcute, soluţii de consens larg, în spatele uşilor închise. Este greu de spus dacă această abordare este viabilă pe termen lung. Grecia nu are nevoie, cu disperare, numai de încă o tranşă de împrumut cât de o arhitectură pentru viitor. Evenimentele din ultimele zile au arătat că Europa, şi Grecia, nu au încă un răspuns în această priviţă. Demersul domnului Papandreou ar putea fi doar primul dintr-un şir de iniţiative similare, motivate de lipsa unei perspective credibile, a unei viziuni de ansamblu.

citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro