Intalnirea la nivel inalt de saptamana trecuta a contat enorm pentru a stopa mersul catre reinghetarea pietelor financiare, care ar fi complicat si viata economica a Romaniei. La scurt timp dupa intalnirea la nivel inalt din 27 octombrie Jean Claude Trichet a declarat ca criza nu a luat sfarsit, ca asteapta ca guvernele din zona euro sa aplice cu perseverenta masurile adoptate, inclusiv pe cele care vizeaza disciplinarea bugetelor publice. Dar declaratia sa a fost vaga si poate ca nici nu putea fi altfel in circumstantele date. Fiindca, daca multi au salutat ca s-a ajuns in cele din urma la un compromis intre Berin si Paris, detalii tehnice cheie ale Pachetului sunt neclare. De pilda, nivelul tintit al fortei de interventie a Fondului de Salvare (EFSF) este de 1000 miliarde euro. Dar cum se va realiza acest nivel este nelamurit.
- Paradoxul: banci vor concura guverne, care ar trebui sa le sprijine in cazul in care primele nu ar putea sa atinga noii parametri de capital propriu si lichiditate prin forte proprii
Varianta de a garanta numai o portiune (transa) din noi obligatiuni emise aduce probleme in sine nefiind clar daca va exista apetit de achizitie pentru astfel de instrumente. Nici crearea unui vehicol special, care sa fie alimentat cu resurse de aiurea (din China de pilda, de la FMI, etc) nu are contur clar. Ce vreau sa spun este ca cifra mentionata este ipotetica. Si ceea ce importa mai mult, ea este mult inferioara nivelului care este perceput ca fiind capabil sa faca fata presiunilor asupra Italiei si Spaniei –ma gandesc la cca 2000 miliarde euro.
Ca asa este s-a vazut vineri, cand obligatiuni suverane italiene pe 10 ani au fost obligate sa ofere randamente de peste 6% (fata de 4% acum doi ani), adica un prag care face diferenta intre sustenabilitate si spectrul insolventei. Capitalizarea bancilor are sens. Dar va fi greu ca acest proces sa aiba loc fara a mentine presiune inalta pe piata creditului, intrucat banci vor intra in competitie cu guverne pentru fonduri de finantare si refinantare. Aici apare un paradox: banci vor concura guverne, care ar trebui sa le sprijine in cazul in care primele nu ar putea sa atinga noii parametri de capital propriu si lichiditate prin forte proprii. In plus, cresterea capitalului propriu ar diminua si mai mult din apetitul de creditare.
Grecia, de facto, a intrat intr-un faliment ordonat. Stirea buna este ca efectul de contaminare nu s-a simtit din aceasta directie, ceea ce mi se pare cel mai notabil rezultat (cel putin pana acum) al Summitt-ului. Dar trebuie sa avem in vedere ca haircut-ul este legat de recapitalizarea bancilor. Tocmai de aceea vorbim despre un pachet, care include si angajamentul autoritatilor italiene de a tine datoria publica sub control, de a efectua reforme structurale in economie.
Ca deciziile inseamna gestionarea crizei si nu rezolvarea ei rezulta nu numai din marirea insuficienta a EFSF). O lipsa majora, in opinia mea, a Pachetului este restrictionarea operatiunilor Bancii Centrale Europene, in achizitii de obligatiuni pe piata secundara. BCE a fost singura institutie care a adus liniste pe piete fiindca are capacitate de interventie imediata si incomparabila. Drept este ca BCE a iesit din mandatul formal pe care il are. Nici nu se putea altfel in conditiile crizei si a ineistentei unui imprumutator de ultima instanta la nivelul zonei euro. Eu cred ca, in lunile urmatoare, vom consemna alte interventii ale BCE pe piete, care vor semnala incompletitudinea comunicatului ce a anuntat masurile din Pachet.
- Tunelul ramane fara lumina pentru Grecia
Si indraznesc sa afirm aceasta nu pentru ca Mario Draghi (care este italian) va conduce board-ul BCE. Interventii ale BCE vor fi necesare in continuare deoarece carentele de fond ale zonei euro nu sunt abordate frontal. EFSF este o forma embrionara a unei trezorerii comune, dar este mica (inca) ca potential de resurse mobilizabile si nu suficient de convingatoare prin solutiile tehnice adoptate. Austeritatea ca ajustare fiscala plus reforme structurale au eficacitate daca conduc rapid la crestere economica. Daca nu, necazurile persista, uneori se pot chiar adanci. Fapt este ca nu se intrevad solutii pentru ameliorarea competitivitatii in sudul Zonei. Grecia ramane cu un mare deficit in aceasta privinta, in conditiile in care diminuarea datoriei sale publice (la cca 120% din PIB) tot reclama ajungerea la un surplus primar al bugetului.
Adica tunelul ramane fara lumina pentru Grecia. Pentru alte tari din zona euro (inclusiv Italia) perspectiva de crestere economica este incetosata in anii ce vin. Vedem aici handicapul de a realiza ajustari numai prin salarii si alte costuri cand castigurile de productiviate sunt insuficiente. Marile discrepante de competitivitate vor mentine tensiuni inauntrul zonei euro.
As vrea sa gresesc, dar nu vad cum rezolvarea de fond a crizei din zona euro poate avea loc fara crearea unui imprumutator de ultima instanta, asa cum exista in SUA, Canada. Adica fara un buget federal care sa fie si un amortizor, la scara Uniunii, al socurilor asimetrice. In acelasi timp, trezoreria comuna ar trebui sa fie insotita de autentice institutii comune de reglementare si supraveghere a pietelor financiare –care si ele ar trebui sa fie imblanzite prin masuri radicale (de tipul legislatiei Glass Steagall, impozitarea suplimentara a entitatilor foarte mari etc).
La acestea ar trebui sa fie atasata o strategie de stimulare a cresterii economice in sudul zonei euro. Dar adancirea integrarii economice reclama o adancire a integrarii politice. Si nu stim deca logica politicului si starea de spirit in tarile mari din Uniune sunt compatibile cu adancirea integrarii.
Intr-o perspectiva mai indepartata nu trebuie sa excludem iesirea unei (unor) tari din zona euro, mai ales daca ideea transferurilor fiscale nu va fi impamantenita intr-un nou design al Uniunii Monetare si daca discrepantele economice intre Nord si Sud se vor adanci.
N.red. Textul profesorului Daianu a aparut simultan si in Ziarul Financiar
