… poate ca de aceea nu avem nici macar o eticheta pentru vremurile pe care le traim. Poate de aceea ne multumim cu termenul « post-modernism ». Nu stim ce e. Stim doar ca e « post », ca vine dupa altceva caruia i-am pus eticheta de « modernitate ». Pentru ca atata ne mai duce capul. Pentru ca nu ne mai duce capul. Si nu ne mai duce, pentru ca nu-l mai avem.
Sa pornim, asadar, de la ceea ce stim :
Stim ca de-a lungul si de-a latul planetei lumea e nemultumita de felul in care merg lucrurile. Nemultumita asa, in general. Stim ca increderea partidelor in parlament, parlamentari si-n clasa politica in general scade cu o viteza pe cat de naucitoare pe atat de alarmanta, atat in ceea ce se eticheteaza drept « democratii consolidate », cu o veche traditie, cat si in democratiile « proaspete » sau chiar « emergente ». [Bunaoara, conform ultimului sondaj, proportia americanilor care mai au incredere in Congres e de … 17% !] Stim, asadar, ca asta nu mai are deja legatura nici cu PIB-ul, nici cu sistemul de vot, nici cu religia, nici cu traditiile, moravurile, somajul, stanga, dreapta, Constitutia, s.a.m.d.
Simplu spus, suntem nevoiti sa renuntam a ne mai ascunde dupa degete. Trebuie sa privim adevarul in fata : Dincolo de PSD sau PDL, in Romania, dincolo de Republicani si Democrati in SUA, dincolo de impotenta partidelor, criza economica, prezenta sau absenta religiei in viata publica, dincolo de incalzirea globala, drepturile minoritatilor de orice fel, dincolo de orice alta cauza mai mult sau mai putin laudabila ca mai poate trece prin minte, suntem nevoiti sa acceptam realitatea – oricat ar parea de scandaloasa : avem o problema cu democratia reprezentativa. E singurul numitor comun ce-i uneste pe indignatii din Spania cu cei din Orientul Mijlociu (da, da, au si ei, cum am avut si noi, “democratie reprezentativa”), Tea Party cu Occupy Wall Street, Revoltatii din Marea Britanie cu cei din Grecia, s.a.m.d.
Oamenii nu se mai simt « reprezentati ». Trebuie sa recunoasteti ca e ironic : Nu doar generatia Facebook nu se mai simte reprezentata. De la al cu barba sura pan’ la cel cu barba sura, nimeni nu se mai simte repreznetat cu adevarat.
Pana aici, sunt de acord cu Michael Hardt si Antonio Negri, oricat de neo-marxisti vor fi fiind ei (si sunt !) :
« Cel puţin la fel de important este, însă, protestul împotriva absenţei –sau eșecului – reprezentării politice. Problema nu este atât faptul că un partid, sau un politician oarecare sunt ineficienţi, sau corupţi (cu toate că și asta este adevărat), ci adecvarea, sau lipsa de adecvare a însuși sistemului politic reprezentativ. »
[Nota : Articolul complet poate fi gasit pe CriticAtac.]
De aici incolo, insa, drumurile noastre se despart. Fundamental. Si nu doar cu stanga, ci si, intr-o oarecare masura, cu dreapta de astazi. Si asta pentru ca atat « stanga », mai degraba natural, cat si dreapta, mai degraba din amnezie, au uitat lectiile trecutului (in masura in care stanga le-a invatat vreodata ; nu cred). Iar asta nu doar pentru ca de la stanga « the personal is political », iar de la dreapta « the personal » nu prea mai are nimic de-a face cu « the political ». Nu doar pentru ca ni se ofera doar doua alternative : fie colapsam sfera privata in cea publica (si lasam politicul sa ni se vare in pat, sub asternut), fie ne vedem fiecare de-ale noastre (si-atunci nu ne mai miram ca si politicul isi vede de-ale lui).
Ci pentru ca, intr-adevar, avem o problema cu reprezentarea politica.
In ultimii ani, s-au cautat diferiti tapi ispasitori pentru aceasta stare de fapt, atat in lumea politicii, cat si in lumea academica. In linii mari, « tapii » pot fi impartiti in doua categorii mari si late. Prima : de vina sunt reprezentantii. A doua : de vina e procesul.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
