Am primit la redactie o scrisoare semnata de mai multi actuali si fosti studenti ai Facultatii de Filosofie, raspuns la cele doua scrisori deschise ale filosofului Gabriel Liiceanu. O redam ca atare:
“S-a trecut dincolo de „ușa interzisă”. Câțiva pași au fost de ajuns: două epistole pline de indignări patetice și manierisme, drame academice eșuate în șantaj sentimental, pseudo-reforme ale învățământului universitar românesc. „Scrisorile către fii săi” s-au convertit în depeșe cu parfum caragialesc. Din perspectiva părintelui nostru, amfiteatrul filosofic contemporan a devenit o agoră vulgară: exact în această formulă se prezintă astăzi scena academică a filosofiei autohtone. Artizanal, e un veritabil artefact mundan. Spiritual, este însă o tumoare indecentă de tensiuni.
Poate că aceste rânduri vor rămâne în memoria colectivă ca imaginea copilului bastard al conștiinței tinerei generații. Sau poate că își vor găsi ecoul în asentimentul celor care, fără urmă de tăgadă, rostesc crezul unei tăceri. Este însă o „scrisoare către părintele nostru”, către profesorul Gabriel Liiceanu.
Fiii însă nu sunt rătăcitori. Și nu toți rămânai săi. El însuși, a fost un fiu, dar a uitat.
Toți suntem „ai casei”, „din casă”. Apartenența, deși este legitimă și viabilă, nu este purtată cu demnitate de către cel care, a scris mai de curând evanghelia lepădării. Un filosof a devenit Pilat din Pont, sustrăgându-se culpei unei răstigniri morale. Istoria s-a schimbat cu mult. Scripturile s-au înlocuit cu deșănțate cuvântări, iar caricaturile au luat locul icoanelor. Printre ele, părintele instigă la reformă. Iar toți adepții, rând pe rând, mai țin o predică pe câte-un munte de rușine, pe câte-o culme mediatică. Majoritatea strigă la unison „ rugăciunea petiționară a” Părintelui nostru, și nu dintr-o conștiință proprie.
Noi însă nu uităm că a încercat să aleagă între doi fii, „sacrificându-l” nejustificat pe unul. Și tocmai pe fiul nerătăcitor, pe cel „al casei”. Dar cine este acesta?
El este unul dintre puţinii filosofi care fac din filosofie mai mult decât o meserie sau o afacere: un adevărat crez. Fără tăgadă, „omul casei” a dat „predicile” unui cărturar birocrat pe adevărate spectacole de gândire vie, iar referinţele culturale pe care ştie să le mobilizeze, cu savoare şi exactitate, au reprezentat pentru noi o provocare intelectuală. Între rigoare ştiinţifică şi perfomanţă stilistică, „al nostru” lucrează cu și pentru discipolii săi. Ca dascăl cu o capacitate admirabilă de înţelegere şi cu o colocvialitate electrizantă, el întruchipează un model intelectual de care comunitatea filosofică are nevoie . În vreme ce părintele nostru a devenit, se pare, un apologet al scientometriei, închinându-se la un nou idol din științele naturii, profesorul nostru, Cristian Iftode, ne-a învățat, nu printr-un gest epistolar sau un articol răsuflat, „Filosofia ca mod de viață”: prin cărțile sale, prin exemplul consecvent de pasiune filosofică și savoare a dialogului, prin propria-i ființă. Mulțumită lui, nici noi nu vom fi fii rătăcitori.
Fostul nostru părinte însă își îmbrățișează reduta pierdută, care nu este însă „reduta plictiselii”. Printr-un gest de mânie volatilă, această înscenează falsa fenomenologie a morții învățământului universitar printr-un „concurs de împrejurări”, fără să fi privit într-o clipă spre noi cei care, avându-l până nu demult dascăl al facultății noastre, am crezut în demnitatea filosofică și umană pe care o oglindea în chip neprețuit. Nu a privit, noi am strigat. Am strigat în urma unei meditații autentice, responsabile, și nu în urma unei apetențe sentimentale.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
