Azi a murit Jobs, “ultimul răcnet” al tehnologiei, răpus de o bolă omenească. Şi o clipă cred că a murit omul care a dat ceva acestui cîntec căutat de mine, a făcut frumoasă şi normală scula de navigaţie. Asta e. Jobs şi-a făcut treaba, m-a sedus, mi-a dat o “fiară”. Dar niciodată n-a gîndit că o să trag de ea pînă-mi moare-n braţe, precum mi-a murit pisica. “Ultima lovitură”, “ultimul gadget” niciodată nu l-am avut. N-am trăit în “ultimul”. Primul iphone mi-a dat nelinişte. Uite că am rezistat fără. Uite că pot să respir fără, scrie Eugen Istodor pe blogul Uichendist.
Dacă rezişti primelor luni, uiţi de “ultimul” gadget, fiindcă deja se vorbeşte de copii, androide, clone, de ultimul ultimului gadget, şi-atunci lupta nu se mai dă cu tine, ci “pe piaţă”, în afara ta, dincolo de tine, e treaba lor. “Ultimul” nu există niciodată. Un “avorton” se vrea mereu primul şi e primul pentru cîteva clipe. E vedeta unei respiraţii. Respiraţie de marketing-publicitate.
Nu tu vînezi, cumperi, ci el te vînează, te cumpără. Jobs a “vrăjit-cumpărat” oameni. A făcut însă şi atractivă înstrăinătatea asta umană. Înstrăinare şi stranietate şi străinătate.
Rezişti. La început, trăieşti cu voluptate că ai scăpat, apoi ţi-e indiferentă lupta. E lupta lor, a dependenţilor, a celor pentru care gadget-ul e cel mai bun prieten. Pentru care sclipiciul, noutatea le vorbesc doar lor. Mie îmi spun ceva doar prietenii de sînge şi carne.
Privesc la telefonul cu care-mi sun prietenii, mă uit la computerul cu care lucrez. Au fost acum vreo trei ani “ultimul” răcnet. Şi uite că pot să am prieteni dedinainte ca sculele astea să fie “ultimele” şi să ajungă ruginite. Scula nouă nu-mi aduce un prieten bun. Darminte o reţea de socializare.
Prefer să coabitez cu “sculele”. Să am o intimitate cu gadgeturile. Telefonul mi-e lovit, zgîriat, computerul e măţos, fărîmat. Obiectele îmi devin apropiate. Nu prieteni. Le dovedesc că le stăpînesc, îmi dovedesc că sînt ale mele. Obiectele rămîn obiecte. Au trecut. În lumea oamă, îmi pipăi prietenii, îi înjur în faţă, îmi vine să dau cu ei de pămînt, îi beau, le fac cinste, mă împrumut de la ei, îmi pierd timpul, le pierd timpul, le mănînc mîncarea, am grijă de mintea lor, îi îmbrobodesc cu prostiile mele, îi chem în utopiile mele, îi complic cu existenţa mea şi-i alung din existenţa lor monotonă. Nu-s obiecte. Nu-s “ultimele” gadgeturi, nu-s la modă. Prietenii nu-mi sînt gadgeturi. Mă port cu prietenii ca şi cum i-aş vedea ultima oară. Nu-i schimb.
Printre prieteni pot fi singur, dar sînt al lor. Pe net mă simt stingher, al nimănui. Şi de ani de zile sînt bîntuit de gîndul de a scrie un film, măcar un cîntec bun de îmblînzit netul, care să îmblînzească lumea rece, exilată printre nimicurile infinitului acestuia mecanic, “provocat”. Misiune imposibilă.
Comenteaza pe blogul lui Eugen Istodor.
