Vreau să reiau cazul filosofului Cristian Ciocan şi al comisiei care l-a respins la un concurs pe post la Universitatea din Bucureşti, după ce domnul Gabriel Liiceanu l-a semnalat în articolul „Balta stătută a facultăţilor noastre”, joi, 29 septembrie 2011, orele 13:49. Comisia care l-a respins pe un tânăr (în general) care a publicat cărţi la cele mai prestigioase edituri umaniste europene, articole la cele mai prestigioase reviste europene, care a dat demnitate filosofiei româneşti fondând cea mai prestigioasă în lume revistă de fenomenologie publicată în România, care a primit confirmarea celor mai importante burse europene de studii, preferând un alt tânăr (tot în general) cu publicaţii submediocre, într-o revistă de la Zalău, invizibil în domeniul său chiar şi la nivel local, dar ocupând un loc inferior deja în facultate, reprezintă un exemplu de comportament academic fraudulos, de instinct gregar şi de falangă a celor care se tem să nu li se descopere în cele din urmă, în grup, incompetenţa.

Alexander BaumgartenFoto: Arhiva personala

Contribuţia mea este o focalizare. Articolul domnului Liiceanu surprinde universalitatea situaţiei: iată că în general ne apare, în mediul public al învăţământului românesc, un caz odios, care contrazice întreg spiritul reformei în care ministerul învăţământului s-a angajat. Eu vreau să arăt că relevanţa acestui caz este mai ales particulară. Vreau să folosesc exemplul prezentat de domnul Liiceanu ca pe o rază de lumină, mişcând o lupă în sus şi în jos până când obţin un punct de arsură şi o flacără care, în loc să ne orbească, ne va deschide ochii. De aceea, voi susţine următoarele teze:

1. Că evenimentul este consonant unui tip de practicare a studiului istoriei filosofiei la Bucureşti. Această teză se poate verifica astfel: studierea publicaţiilor titularilor de discipline precum filosofia greacă, filosofia medievală sau filosofia modernă dau la iveală lucrări publicate în spaţii ştiinţifice irelevante, care nu ar trece de nici un punctaj onorabil al evaluatorilor scientometriei; verificarea conţinutului acestor publicaţii denotă ignorarea profundă a domeniilor de către semnatarii lor, începând cu limba epocii pe care o predau (greaca, latina, araba sau ebraica) şi încheind cu absenţa oricăror surse filosofice ale epocii editate de profesorii care le predau; cultivarea relaţiilor de înrudire între membrii grupului denotă o strategie baronală de ocupare şi rezervare a posturilor în această linie de studii; în cele din urmă, râsul hohotitor, exploziv, de nestăvilit prin nici un argument raţional, al generaţiilor de studenţi le-au ascultat acelora cursurile.

2. Că el nu este unic. Simultan, a mai avut loc un concurs pe post, la acelaşi grup universitar care deţine „puterea” la Bucureşti în domeniul istoriei filosofiei. Aici, candidata a fost respinsă, iar parcursul ştiinţific al celor doi este perfect analogic: publicaţii de înaltă performanţă în străinătate, ediţii de înalt calibru ştiinţific din filosofia greacă, citări în literatura de profil de care orice membru al Academiei Române (ca să îmi închipui un caz maximal) ar fi mai mult decât onorat. De fapt, e un fenomen de închidere asociat grupului de istorici ai filosofiei bucureşteni universitari, care îi caracterizează de două decenii încoace: respingerea celor mai buni, descurajarea oricăror vizibilităţi internaţionale, compunerea comisiilor pe criterii complet neprofesionale (am râs cu poftă cu ani în urmă când, cu Andrei Cornea, am stat în sală ca auditori la o teză despre Plotin, cu referenţi care nu publicaseră niciodată un rând despre acest autor, spunând gogomănii, fără ca nimeni să accepte ridicolul marginalizării noastre, deşi suntem singurii care dădusem câte o versiune română completă a operei acestui autor).

3. Că este în disonanţă absolută cu spiritul reformei. Când noua lege a educaţiei naţionale a reuşit un control riguros asupra posturilor mari (conf’, prof’) ea a plătit un tribut universităţilor, lăsând pe seama lor posturile „mici”, de lector sau asistent. Aşa este posibil ca pe aceste posturi să intre persoane care nu promit prin nici un fel de publicaţii sau competenţe atragerea de fonduri pentru cercetare, vizibilitatea internaţională, atragerea studenţilor, crearea unor centre din care ştiinţa şi cercetarea să iradieze. Nu este plauzibil faptul că tineri intraţi prin concursuri fără criterii ar putea să promită mai mult decât „culcuşul” confortabil şi prelungirea sinecurilor baronale. De aceea, concursurile desfăşurate sunt amendabile din perspectiva eticii cercetării şi din perspectiva manageriatului academic care, fireşte, îşi doreşte atragerea competenţelor reale.

4. Că el loveşte în demnitatea tuturor celor care predau în universităţi discipline identice cu cele ale membrilor comisiei, şi că cei lezaţi trebuie să intervină acum, întrucât într-un asemenea moment tăcerea este egală pierderii onoarei proprii. Faptul de a preda discipline identice în alte universităţi ne face colegi ai unei comunităţi academice. Această colegialitate înseamnă asumarea unor valori comune, între care se află cinstea academică şi promovarea competenţei ştiinţifice. Când ele sunt încălcate, ne dezicem de aceşti colegi. De aceea, tăcerea este, în acest moment, o formă de complicitate. Dimpotrivă, formularea deschisă a opiniilor ne poate face demni de un spaţiu public al filosofiei româneşti în care contează cu adevărat competenţa, vizibilitatea internaţională şi loialitatea faţă de cercetarea filosofică.

Citeste tot articolul si comenteaza pe

Contributors.ro