Ne aflăm în faţa celui mai dur act normativ din domeniul sănătăţii din ultimii 20 de ani. Este un gest de forţă, o materializare a ceea ce se numeşte voinţa politică – definită cel mai adesea prin absenţa ei. Este o declaraţie de război de o amploare care depăşeşte graniţele României, pentru că industria farma este un câmp de luptă întins pe mapamond. Un semn de slăbiciune într-o zonă puţin importantă economic raportat la piaţa mondială, aşa cum este România, poate reprezenta un exemplu toxic care poate fi urmat de alte ţări. Este un exemplu tipic de lovitură puternică cu pumnul în masă, o chemare la ordin, care nu ar fi putut să vină decât fie din partea premierului însuşi fie la comanda preşedintelui ţării. Premierului îi revenea răspunderea penală pentru închiderea ochilor şi ştergerea creanţelor neîncasate – aşa cum se preconiza în cazul în care s-ar fi emis o HG în aplicarea OUG 69/2011 – aşa cum Guvernul ne-a tot înştiinţat după fiecare şedinţă săptămânală de o lună încoace. Se pare că Emil Boc nu a mai acceptat să fie doar cel care semnează urzelile interesate ale celor subordonaţi, urmând ca să suporte personal consecinţe penale. Preşedintele pe de altă parte, dacă el este forţa care trasat soluţiile din actul normativ, ar fi pentru prima oară când materializează declaraţiile sale publice dar criptice în domeniul sănătăţii.
Bazându-mă pe varianta de proiect din anexa, voi încerca să preconizez dacă şi mai ales cât din veselă se va sparge în urma zgâlţânatului mesei şi dacă nu cumva se va sparge chiar masa însăşi.
Actul normativ rezolva mai multe probleme cu care se confruntă Guvernul: oprirea creşterii consumului de medicamente, punerea în practică a prevederilor precedentelor ordonante de urgenţă (din 2009 si 2011) prin stabilirea unei metodologii de cuantificare a creanţelor, exonerarea premierului de răspunderea penală care i-ar fi revenit dacă accepta să uite de sumele pe care firmele de medicamente le-ar fi datorat ministerului sănătăţii ci care nu au fost încasate datorită culpei acestuia.
În prima parte, printr-o formulă de calcul globală se plafonează bugetul de medicamente suportate din bani publici urmând ca orice depăşire să fie suportată de deţinătorii licenţelor de punere pe piaţă.
Mecanismul prin care se încearcă oprirea creşterii consumului este unul grosier şi “original”, inexistent în nici o ţară din lume. Taxe de tip clawback mai există în unele ţări, sunt în general modice şi reprezintă un procent din depăşirea consumului prognozat. Prin formula de calcul propusă producătorilor li se impune o obligaţie fiscală egală cu 100% din depăşire calculată prin aplicarea procentului depăşirii bugetului la volumul vânzărilor fiecărei firme!
Această variantă – (imposibil de acceptat din punctul meu de vedere ca principiu) este însă neşlefuita şi discriminatorie pentru diferiţii producători în funcţie de unele particularităţi. Astfel, producătorii de medicamente inovative au inclus în preţul medicamentului un procent variabil destinat marketingului. Măsura preconizată vrea să descurajeze marketingul care duce la supra prescriere. În general, pretul de desfacere al unui unui medicament este destinat a acoperi: cheltuielile cu cercetarea, cu producerea, cu promovarea, cu distribuţia şi profitul acţionarilor. La o creştere a pieţii de numai 15% s-ar ar fi lovit brutal bugetul de promovare dar şi cel de distribuţie celelalte costuri fiind fie constante, fie scufundate, fie intangibile oricum invariabile. Producerea unui medicament se face la scară planetară, planificat şi ultra controlat, fiind practic imposibil să influenţezi costurile de producţie. Banii de cercetare (în medie 1 miliard de dolari SUA per produs) s-au cheltuit deja, firma fiind în plină cursă contracronometru pentru recuperarea investiţiei iniţiale, iar acţionarilor din SUA, Marea Britanie sau de oriunde nu le poţi cere să facă donaţii bolnavilor din România! Drept urmare, o asemenea taxă ar topi imediat bugetul de promovare însă ar afecta şi distribuţia. Cu cât depăşirea ar fi mai mare prejudiciul adus firmelor fiind mai mare, de vreme ce nu mai încasează nimic suplimentar ci trebuie să plătească. Se va declansa o cursă în care firmele să descurajeze consumul, exact contrar intereselor lor şi ale paienţilor. Pentru pacienţi situaţia este dramatică. Să ne imaginăm că în România exista 100.000 de pacienţi suferinzi de o anumită formă de cancer, care au nevoie de medicamentul x. În condiţiile plafonării consumului, firmele ar trebui să descurajeze medicii să mai prescrie medicamente la pacienţii care sunt diagnosticaţi în prezent până ce nu moare un număr similar de pacienţi care primesc tratamentul cu pricina tocmai pentru a li se prelungi viaţa! Este absolut abominabil, să pui în cârca firmelor producătoare astfel de intervenţii în piaţa de medicamente. Pe de altă parte, aplicarea unui procent neindividualizat pe fiecare produs în parte va conduce la situaţia paradoxală în care, la o depăşire a bugetului cu 20%, un producător care nu depăşeşte bugetul precedent al vânzărilor sale să fie nevoit să dea statului 20% din sumă doar pentru că alţii au înregistrat o creştere cu 30-40%!! Medicamentele generice (copii ale medicamentelor inovative) au un preţ impus de Ministerul Sănătăţii Publice la un nivel de cel mult 65% din preţul medicamentului inovativ – considerându-se că nu au cheltuieli cu cercetarea (adevărat) şi cu marketingul (fals) – deoarece substanţele au intrat deja în uzanţa în urma folosirii lor mai mult de 10 ani! Aşa de face ca măsura va lovi năprasnic tocmai în acea categorie de medicamente care ar trebui să genereze scăderea consumului valoric!! Practic, masura îşi va dovedi eficacitatea imediat, o depăşire a bugetului alocat fiind de neconceput!
Efectele unei asemenea punere în practică a OUG ar fi însă dramatice. Firmele de medicamente ar trebui să se adapteze imediat, să-şi concedieze masiv angajaţii din promovare şi bugetele aferente. Guvernul uită că raţiunea de a fi a firmelor care vând medicamente inovative este de a creşte volumul vânzărilor de la an la an până le expiră patentul şi survine concurenţa cu medicamentele copii! Farmaciştii independenţi şi în unele cazuri chiar şi lanturile de farmacii ar trebui să-şi ia adio de la orice discount de volum şi să calculeze bine dacă afacerea lor mai este viabilă. Pacienţii cu dare de mână ar trebui să-şi cumpere cu banii jos stocuri de medicamente pe cel puţin 3-6 luni, putându-se număra printre cei care nu vor mai prinde raţia redusă gâtuită. Guvernul ar trebui să modifice chiar din ianuarie 2012 plata facturilor de la 330 de zile, cât este în prezent, la cel mult 30 de zile, de vreme ce bugetul este astfel securizat! O asemenea revoluţie ar fi posibilă doar dacă firmele producătoare ar fi româneşti, de stat iar managerii lor numiţi de către partidul aflat la guvernare. Într-o piaţă globală, mai întâi ambasadorii vor lua bon de ordine la primul ministru sau la preşedinte cu proteste scrise, apoi firmele vor suspenda temporar livrările. Aşa cum am mai spus, acceptarea unor asemenea măsuri brutale, şi pe alocuri lipsite de minima viziune, ar genera ideea că preţurile medicamentelor (şi aşa cele mai mici din Europa la noi în ţară) ascund profituri mult mai mari. Reacţia ar fi una mondială iar urmarea exemplului de către alte ţări ar genera o reacţie în lanţ care ar afecta chiar şi bursa de la Londra sau New York. Este suficient să ne gândim la reacţia generată de blocarea unor amărâte de lalele la vama românească ca să ne dăm seama că soluţia nu stă în supra taxare aberantă ci în mijloace mult ......
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro.
