upa ani buni de complicitate intr-un complex joc de autosubtilizat caciula la doua maini, relatia dintre elitele romane si cele europene pare sa fi intrat intr-o noua etapa. Se pare ca cererile de aderare ale Romaniei si Bulgariei la spatiul Schengen vor fi respinse. Olanda si Finlanda au anuntat oficial ca se opun oricarei aderari, chiar si partiale. „Olanda si Finlanda nu sunt in realitate singurele tari care se impotrivesc aderarii, ci sunt singurele care o spun public”, a marturisit un diplomat european, citat de Hotnews. Un moment inedit. Eram obisnuiti cu alta atitudine, mai laxa. Inainte, vorbele dure erau urmate imediat de un subtil semn pe sub masa sau de un intelegator semn facut cu ochiul. De data asta parca nu s-a vazut nimic in acest sens. Nici peste masa, nici pe sub masa. Mai mult, avem si un inceput de „scandal”: seminte, flori, camioane la vami, paralemetari si ministri occidentali amenintand fara perdea. Lunga complicitate pare ca se apropie de sfarsit.

Foto:

A cui e vina? Sa nu ne grabim sarind la concluzii si judecati pripite. Sa incercam sa folosim pretextul acestui „scandal” pentru a trage o linie si judeca la rece unde suntem si de unde venim in toata aceasta poveste cu integrarea europena. Trebuie să acceptăm că suntem încă prea aproape de evenimente şi prea implicaţi emoţional ca să vedem lucrurile clar. Puţini avem puterea de a ne detaşa de propriile noastre experienţe din ultimii ani, de a face un pas lateral şi de a contempla lucrurile cu neutralitate. Este exact punctul în care intervine în ajutor cartea lui Tom Gallagher, Deceniul pierdut al României – Mirajul integrării europene după anul 2000 (Editura All, 2010).

Sa reluam deci o discutie mai veche a lucrarii profesorului britanic, o discutie inceputa in Revista 22. Cartea este o analiza exemplară a situaţiei noastre actuale si o cheie de înţelegere a paradoxului aderării României la UE. Ea explica in buna masura si contextul mai larg de interpretare a unor incidente precum actualul “scandal” Schengen. Altele asemenea vor veni, mai devreme sau mai tarziu…Cartea merita citita, chiar si numai pentru asta.

Ca să ilustrăm afirmaţiile de mai sus, să trecem rapid în revistă câteva dintre tezele lui Tom Gallagher, reluate cât mai aproape de cuvintele sale.

Tezele lui Tom Gallagher

– UE a abordat într-un mod profund defectuos pregătirea României pentru aderare. A avut o abordare superficială şi simplistă. UE s-a autoconvins că e bine să încheie cât mai rapid extinderea în Europa Centrală şi de Est, într-un regim de tip „big bang“. Acest lucru a presupus o relaxare semnificativă a condiţiilor impuse, înainte chiar ca negocierile de aderare a României la UE să înceapă.

– Oficialii de la Bruxelles ştiau că în niciun alt stat fost comunist, satelit al Moscovei, nu s-au păstrat în atât de mare măsură vechile structuri de putere ca în România. Au crezut însă că acestea sunt incapabile să opună rezistenţă „puterii transformatoare a UE“. Aşa că, în al patrulea an de negocieri (2004), europenii s-au trezit în situaţia de a fi prizonierii unei clase politice dispuse să accepte ca aderarea să se facă numai pe baza unei agende minimale de schimbări.

– Sistemul UE de luare a deciziilor, pe mai multe nivele, a fost ineficient (citeşte defectuos). Principalele organisme ale UE s-au lăsat induse în eroare şi dezarmate de o elită locală foarte versată în privinţa simulării schimbării şi a strategiei „zic ca tine, fac ca mine“.

– Elita politică de la Bucureşti a recurs la adoptarea unei serii de ritualuri şi iniţiative care, în esenţă, nu erau decât nişte artificii menite să-i convingă pe eurocraţi că România a iniţiat cu adevărat un proces de adoptare a normelor şi valorilor europene.

– Din comoditate sau incompetenţă, UE a acceptat treptat, în bună masură, punctual de vedere al acestor elite locale, adică faptul că o reformă semnificativă este un proces pe termen lung şi că numai cei care au fost factori de decizie mai tot timpul, din 1989 încoace, pot fi consideraţi parteneri efectivi.

– Rezultatul s-a concretizat într-o serie de reforme incomplete şi superficiale, care puteau fi oricând anulate. Chiar înainte de aderarea României la UE, guvernul condus de Călin Popescu-Tăriceanu a sfidat reformele menite să garanteze competiţia economică autentică şi principalele angajamente anticorupţie. În momentul aderării, agenda fictivă de reforme iniţiată de PSD fusese adoptată de mai toate forţele politice, cu mici excepţii.

– În loc să se producă un proces de europenizare, este mult mai potrivit să vorbim de un proces de eurobalcanizare. România a asimilat legile şi valorile UE numai la nivel superficial sau declarativ. Astfel, unele dintre trăsăturile clasice ale politicii balcanice, în care grupuri restrânse îşi impun voinţa asupra întregii societăţi, nu numai că au fost perpetuate, ci au fost şi consolidate ca urmare a aderării României la UE.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro