Nu mai este un secret pentru nimeni ca Uniunea Europeana si in special cele 17 tari din zona euro (in fapt 21 pentru ca Montenegru, Vatican, San Marino si Monaco folosesc euro in mod informal) se afla intr-un „punct de inflexiune”. Cum si de ce s-a ajuns in aceasta situatie a facut obiectul a nenumarate comentarii si analize. De exemplu, in ultimele trei zile, cele mai influente si prestigioase publicatii economice din lume The Economist, Wall Street Journal si Financial Times au dedicat atat prima pagina cat si o serie de largi editoriale temei salvarii monedei unice europene.
Se poate distinge un consens general, sprijinit teoretic si de majoritatea politicienilor europeni, in jurul ideii de integrare a finantelor zonei euro si de finantare pe aceasta baza. Acest consens se bazeaza in mare pe doua argumente: cifrele agregate ale UE (datorii publice relativ fata de PIB, deficit bugetar si de cont curent, etc) arata mai bine decat cele ale Statelor Unite si alternativa (adica destramarea chiar si partiala a euro) este dezastruoasa. Diavolul, insa, este in detalii.
Timpul nu mai are rabdare
Teoria generala este in principiu simpla. Datoriile suverane individuale ale statelor din zona euro devin obligatii comune. In contrapartida toate statele isi cedeaza o parte din suveranitea economica catre o entitate supranationala care are rolul de gardian bugetar. Un astfel de sistem ar inlatura temerile pietelor despre solventa si lichiditatea diferitelor tari si ar mentine un nivel omogen, relativ redus al dobanzilor ceea ce ar ajuta cresterea economica. In practica sunt doua obstacole mari: calendarul tranzitiei catre un sistem unificat precum si mecanismele de implementare.
Criza datoriilor suverane in UE se desfasoara cu incetinitorul de aproape doi ani si fiecare masura de contracarare anuntata pana acum a fost cu un pas in urma evolutiilor de piata. In ciuda criticilor din ce in ce mai vocale si globale, liderii UE nu au reusit sa depaseasca inca politica pasilor mici. Lawrence Summer, fostul Treasury Secretary din SUA, argumenteaza in Financial Times ca, continuarea “incrementalismului reticent” din ultimii doi ani poate duce la o catastrofa economica. Integrarea financiara suficient de profunda pentru a elimina temerile si neincrederile pietelor si investitorilor necesita schimbari ale documentelor fundamentale ale UE inclusiv ale Tratatului de la Lisabona. Aceste modificari implica nevoia de ratificari din partea parlamentelor nationale si/sau referendumuri. In consecinta, calendarul unui astfel de proces s-ar masura in ani mai degraba decat in luni. Or Grecia are la ora actuala bani suficienti numai pentru trei saptamani de cheltuieli.
Colacul de salvare BCE
Presupunand ca exista vointa politica se pune problema spinoasa a mecanismului de implementare. In prezent UE are doua institutii care au abilitatea de a actiona in numele intregii zone euro: Banca Centrala Europeana si The European Financial Stability Facility . Aceasta din urma, desi a capatat recent atributii si dimensiuni marite, are un mandat temporar urmand sa fie inlocuita in 2013 de European Stability Mechanism (ESM). In practica numai BCE are arsenalul necesar pentru a implementa masuri semnificative anticriza. Germania, care este cheia aprobarii oricaror alte masuri dar nu poate formal opri actiunile BCE, obiecteaza la cumpararea din piata de catre BCE a obligatiunilor Spaniei si Italiei (in principal) care astfel devin de facto obligatiuni comune ale zonei euro fara nici un fel de aprobare. Acest activism fortat al BCE din ultima perioada a tensionat semnificativ relatiile cu Germania si a rezultat atat in in neuzuala explozie publica de frustrare a Guvernatorului Trichet precum si in recenta demisie a influentului Jurgen Stark, membru al Executive Board al BCE.
In paralel se vehiculeaza o serie de mecanisme: transferuri fiscale directe de la tarile bogate la cele cu probleme, conversia si emiterea datoriilor individuale suverane in euro-obligatiuni precum si transformarea EFSF/ESM in banca supranationala care sa ii permita emiterea de obligatiuni (dar si recapitalizarea sistemului bancar). Toate urmaresc acelasi scop fundamental de a finanta zona euro in mod unificat. Trecand peste detalii operationale de genul cum se calculeaza proportia de euro-obligatiuni atribuite unei tari (proportional cu PIB, cu datoriile existente?) orice astfel de mecanism are nevoie de aprobarea Germaniei ca principal finantator. La inceputul lui Septembrie, Curtea Constitutionala a Germaniei a publicat o opinie in legatura cu obiectiile de constitutionalitate impotriva noilor atributii ale EFSF. La o citire atenta (vezi si articolul acesta) ceea ce parea un document tehnic obscur are implicatii majore. In esenta Curtea Constitutionala interzice guvernului german sa accepte mecanisme permanente care implica asumarea de obligatii mari sau imposibil de calculat ale altor tari. Desi ESM se pare ca a trecut cu greu acest examen este aproape sigur ca euro-obligatiunile vor fi neconstitutionale in Germania.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
