rivatizarea spitalelor de stat trebuie sprijinită însă ca o soluţie limitată, alternativă, şi în nici un caz ca soluţie generalizată. Obiectivul privatizării în acest domeniu poate avea ca obiectiv stimularea concurenţei, creşterea nivelului serviciilor medicale, crearea de soluţii pentru obţinerea de venituri suplimentare pentru un personal medical tentat să părăsească ţara. “Spitalele trebuie să devină fundaţii sau societăţi comerciale sau orice altceva care să aibă contracte cu medicii, cu asistentele medicale şi să ştie foarte bine că acestea aşteaptă orice cetăţean. Oamenii să ştie ce prestaţii sunt gratuite, ce prestaţii sunt cu plată, cine are asistenţă gratuită, cine să-şi plătească asistenţa”.[1] Acestea sunt, în opinia preşedintelui Băsescu, liniile directoare de rezolvare a principalului centru de cost din sănătate – sistemul spitalicesc. Soluţia prezidenţială lasă să se înţeleagă ca spitalele sunt o gaură neagră, care sunt conduse de manageri incompetenţi sau corupţi, aceasta fiind cauza pentru care apar arieratele şi nemulţumirile pacienţilor. Aceasta teză este falsă şi nedreaptă atât pentru manageri cât mai ales pentru pacienţi. Dar să vedem de unde survine subită preocupare pentru spitalele din România? Spitalele din România, pe lângă sutele de mii de vieţi îmbunătăţite sau salvate anual, generează şi multiple insatisfacţii sau drame. Pentru politicieni şi guvern, cheltuielile cu spitalele, de aprox 2000 milioane de euro anual, reprezintă “o gaură neagră”, o zonă în care, indiferent cu cât ai suplimenta bugetul, nu vei obţine rezultate imediate. Dacă politicul aprobă asfaltarea unui drum judeţean cu câteva sute de milioane de de euro – toată lumea este fericită: primarii, consiliul judeţean, miniştrii implicaţi şi populaţia din zona – unde mai pui că se crează şi o vacă de muls la care se înghesuie toţi. Suplimentarea bugetului spitalelor, nu aduce nimic din toate acestea. De aceea, soluţia aruncată “pe piaţă” a fost cea a privatizării. Înainte de a discuta despre oportunitatea privatizării spitalelor şi de a accepta ideea conform căreia principala vină a insatisfacţiei legate de aceste unităţi revine celor care fură din banii publici, trebuie să abordăm subiecte, pe care nimeni nu doreşte să le discute public când se face o analiză a sistemului. Iată o listă de subiecte tabu care conduc toate către aceiaşi concluzie – cauza relelor din sistemul spitalicesc o reprezintă pretenţia absurdă de a face TOTUL cu alocaţii insuficiente. Iată de ce privatizarea spitalelor nu este o soluţie ci va rămâne doar o declaraţie politică fără acoperire.
Despre cum şi cât poate fura un director de spital.
Să presupunem, printr-o generalizare absurdă, că toţi managerii sunt hoţi şi necalificaţi pentru poziţia ocupată. Cât de mare este prejudiciul pe care-l poate produce sistemului? Directorul de spital are la dispoziţie câteva robinete de îmbogăţire necinstită: ciubucărirea furnizorilor de medicamente, materiale sanitare şi aparatură medicală, a constructorilor care fac reparaţii sau lucrări de renovare, traficul cu posturi de asistente şi îngrijitoare. Un spital mediu spre mare are un buget de aproximativ 10 milioane de euro din care doar 3 pentru alte cheltuieli decât salariile. Din acestea – cea mai mare parte o reprezintă costul real al serviciilor cumpărate (curent, gaze, apă, căldura, mâncare, medicamente), pentru zonele care se pretează a fi dijmuite cu 5-10-20% rămânând mai puţin de 1 milion de euro anual. Păstrând condiţiile actuale de finanţare a actului medical, nu poţi spera ca managementul privat salvator să facă o economie mai mare de 100-200.000 de euro (ignorând faptul că plata acestui manager – de regulă firma de management – trebuie să depăşească cu mult “economia” făcută). Nu am luat în calcul veniturile din traficul de posturi deoarece este o formă de corupţie destul de gâtuită în prezent prin limitarea angajărilor, lipsei de personal şi pentru că nu influenţează bugetul spitalului.
Despre cum poate favoriza un director de spital un anumit furnizor.
Competiţia în domeniul furnizării de medicamente şi para-farmaceutice este dură. Directorul deţine o poziţie cheie în alegerea unui anumit aparat, poate să asigure aparenţa corectitudinii achiziţiei şi să facă o alegere complet favorizantă pentru un anumit furnizor. Spre exemplu poate achiziţiona cel mai ieftin analizor spitalul devenind captivul unui furnizor monopolist de reactivi, la preţuri care să fie complet dezavantajoase. Pentru a câştiga piaţa furnizorii sunt în stare să recurgă la mijloace greu de imaginat pentru cei din afara sistemului. Aşa se face că la cursurile de manageri de spital, a căror absolvenţi urmau să devină noii directori ca urmare a legii Reformei în sănătate (2006) au participat un număr neaşteptat de mare de angajaţi ai distribuitorilor de medicamente şi para-farmaceutice, la iniţiativa acestora din urmă şi pe cheltuiala lor. Prin mijloace “specifice” unii dintre aceştia au reuşit să confirme aşteptările ocupând posturile scoase la concurs şi slujind interesele patronilor lor reali.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
