Rostite de soti, rude, copii care abia daca si-au cunoscut mama sau tatal morti acum zece ani, numele celor aproape 3000 de victime ale atacurilor teroriste din 9/11 sunt, astazi, tot atatea nume ale Americii. Sunt astfel pentru ca America a aratat, din nou, comemorand cea mai cumplita tragedie din istoria sa recenta, ca stie sa-si cinsteasca mortii, oameni obisnuiti sau eroi cu povestile lor impresionante. Sunt astfel, pentru ca forta acestei natiuni sta, intre altele, si in miraculosul dar al unor no-names de a naste, oricand, eroi. Sunt numele Americii, cele care au unit in aceste zile o natiune intreaga intr-un efort cu totul special al neuitarii: onorand trecutul cum se cuvine dar cu ochii pe ziua de maine.
De cateva zile, ziarele si televiziunile americane se intrec in a descoperi noi povesti senzationale despre salvari miraculoase, sacrificii personale emotionante, despre destine tragice si momentele de groaza din 9/11. Unii tin sa traga concluzii pesimiste despre inrautatirea imaginii Americii in lume in acesti zece ani post-atacuri, despre razboaiele costisitoare sau esecul din Afganistan, despre pierdea libertatilor civile, despre americanii de rand deveniti mai circumspecti cu cei din jur si mai neincrezatori in tara lor. Altii cauta sa o perspectiva optimista asupra sanselor Americii de a-si recupera simbolurile sfaramate, de a renaste, si constata ca, intre timp, s-a intamplat totusi ceva notabil: Osama bin Laden e mort, Justice has been done.
Avem, deci, ce spune. Dar nu mai e nimic de spus cand vezi sotii sau parinti evocand, in fata intregii lumi, nume fara insemnatate pentru altii dar care, pentru ei, erau insasi lumea, totul. Nu mai e nimic de adaugat cand o mare de “no-names” le aminteste altor “no-names” ca au avut si ei copii, parinti, iubiti, nepoti. Ascultati-le numele lor, e tot ce-a mai ramas! De piatra sa fii si nu-ti poti stapani lacrima atunci cand, fara emfaza sau dramatizari inutile, vezi cum urmasii mortilor le pronunta numele apasat, cum dragostea lor reuseste sa-i invie o secunda. Cum poti asculta nepasator un adolescent care-i transmite tatalui sau ca-l iubeste, ca-l asteapta, ca-i este dor? Ce-i poti spune sotiei care si-a lasat barbatul in urma in cladirea WTC pentru a salva zeci de vieti?
Ce ar mai fi de de spus cand vezi toti acei oameni aplecati asupra memorialului din New York, incercand sa culeaga niste nume cu hartie si creion ca si cum ar extrage aur din piatra. Cineva spunea la CNN ca peste jumatate dintre mortii de la WTC n-au mai lasat nici o urma care sa poata fi ingropata dupa obicei. Asa ca tot ce mai poate fi recuperat de acolo este numele lor.
Asezand o foaie alba peste numele gravat in zid, americanii desenau cu creionul pana cand numele celui disparut se imprima pe hartie. Asa puteau lua acasa bucata pierduta din numele sufletului ingropat la WTC.
Mergeti la Memorialul dedicat soldatilor americani cazuti in Vietnam, la muzeul Holocaustului, vizitati simbolurile sacre ale Americii din Washington DC, de la Abraham Lincoln sau Martin Luther King Memorial si veti intelege respectul, decenta si importanta cu care americanii de rand isi trateaza trecutul, mortii, eroii. Veti intelege mai bine devotamentul fata de steag, imn si soldatii plecati peste ocean. Marile natiuni isi poarta, mereu, cimitirul aproape.
Pentru un european mai cinic, cu atat mai mult pentru un est-european ros mereu de suspiciuni marunte, tot ce a vazut in aceste zile poate sa para cam bizar si teatral. Am putut constata, in saptamana petrecuta la Washington, cum cresterea nivelului de alerta terorista cu doua zile inainte de comemorare n-a avut mare impact emotional. “Nu putem trai tot restul vietii intrebandu-ne daca vom muri” - asta gandeste americanul de rand.
Energia creatoare a Americii inca nu s-a stins, spre necazul celor care asteapta cu sufletul la gura falimentul Statelor Unite. Au refacut aripa distrusa a Pentagonului intr-un an, noul WTC se inalta rapid. Dar lucrurile nu arata, in general, tocmai roz. Economia se zbate inca in criza, somajul balteste la 9,1% iar perspectivele sunt proaste. Dar despre toate astea, de luni incolo, cand Obama se va intoarce la Jobs Act Plan iar republicanii si Tea Party la alegerea prezidentiabilului pentru 2012.
Duminica a fost ziua numelor Americii. Numele lor gravate in piatra, deasupra unor ape care curg, se revarsa in locul unde se inaltau odinioara Twin Towers, vor aminti mereu de marea cadere in gol a unei natiuni. Intamplator, pe soclul statuii celui care a avut un vis, am gasit cateva cuvinte care definesc cel mai bine aceste zile cu amintiri amare: Out of the mountain of despair, a stone of hope.
(9 septembrie 2011, Columbia, South Carolina)
8
14
