Mai întîi faptele:
1. Stadionul National Arena a fost finalizat. Cu un cost de 234 milioane de euro, din care 35 de milioane – finanţare de la Guvernul României, restul de 199 de milioane- de la Primăria Capitalei.
2. Catedrala Mîntuirii Neamului, a cărei construcţie a început de puţină vreme, are costuri evaluate vag, undeva între 200 de milioane de euro (estimarea Patriarhiei pentru construcţia în roşu) şi 600 de milioane de euro (estimarea generoasă a jurnaliştilor de la Deutsche Welle). Pînă acum, contribuţia în bani a Guvernului şi primăriilor (generală şi de sectoare) a fost de circa 8 milioane de euro. Acestora li se adaugă terenul public donat, estimat ca avînd o valoare de 200 de milioane de euro.
3. Acum cîteva zile, domnul Remus Cernea, preşedinte al Asociaţiei Umaniste Române, anunţa public iniţierea demersurilor unui referendum privind finanţarea publică a Catedralei Mîntuirii Neamului (pe care Asociaţia Umanistă o consideră ilegitimă).
4. Într-un comunicat dat publicităţii la 1 septembrie, Patriarhia Românăîşi exprima nedumerirea privind absenţa oricărui protest public legat de modalitatea de finanţare a stadionului National Arena. În luările de poziţie ulterioare acestui comunicat, nici Asociaţia Umanistă, nici alţi adversari ai finanţării publice a Catedralei, ONG-uri sau intelectuali umanişti, nu au încercat să lămurească această nedumerire a Patriarhiei.
Iată de ce, considerînd că a fost ratată şansa unui dialog pe marginea unor principii privind utilitatea publică a unor edificii majore, a rolului acestui tip de proiecte în revitalizarea şi întărirea comunităţilor, găsesc oportun să ofer publicului, aflat fie de o parte, fie de cealaltă a baricadei, cîteva idei care merită cumpănite. Nu spre a extinde domeniul luptei, ci dimpotrivă, întrezărind chiar un acord de principiu în privinţa sistemului de finanţare şi rolului edificiilor comunitare de anvergură.
Care sînt însă argumentele care permit acordul ortodocşilor cu ateii în chestiunea legitimităţii finanţării stadionului National Arena şi, implicit, a celei a Catedralei Mîntuirii Neamului sau altor proiecte de gen? Iată trei dintre ele, din păcate toate scăpate din vedere de umanişti:
1. National Arena nu are pistă de atletism. De unde rezultă că stadionul nu este neutru din punct de vedere sportiv. Iar una din principalele obiecţii aduse de umanişti mecanismului de susţinere a construcţiei Catedralei este aceea că statul încalcă principiul neutralităţii religioase, principiu care nu-i permite să privilegieze o (ne)credinţă în dauna alteia. Trec peste faptul că alte religii sau culte din România nu au invocat acest principiu, şi admit validitatea sa, ca şi legitimitatea utilizării lui de către umanişti.
Mai mult, invit atît umaniştii, cît şi credincioşii, să invoce acest principiu în demersuri de contestare a proiectului National Arena, ca şi a altor proiecte similare aflate în curs. Aşadar, chem deopotrivă umaniştii şi credincioşii pasionaţi de sport să solicite organizarea pe acest stadion naţional a unor competiţii de rugby, baseball, oină sau hochei pe iarbă, după gust.
Iar acesta ar putea fi doar primul pas. Pentru că, dacă stadionul este un proiect finanţat integral din bani publici, acest lucru justifică orice solicitare, chiar dacă aceasta presupune cheltuieli de amenajare suplimentare. De pildă, după modelul roman, stadionul ar putea fi ocazional inundat, pentru a da satisfacţie plătitorilor de taxe pasionaţi de sporturi nautice. Fiindcă, aşa cum ortodoxia nu este legitimată nici constituţional, nici altfel, ca religie naţională, nici fotbalul nu apare nicăieri, în legislaţie, ca beneficiind de privilegiile unui sport naţional.
2. Dacă primul argument se referă la ilegitimitatea proiectului National Arena în raport cu pasionaţii şi practicanţii de sport, al doilea argument invită ateii şi credincioşii obezi, prea ocupaţi, fără televizor sau fără prea mult chef de viaţă să protesteze împotriva utilizării abuzive a taxelor în construirea unui edificiu cu incotestabilă, dar pentru ei irelevantă, utilitate sportivă. Cu alte cuvinte Federaţia Română de Fotbal poate construi orice catedrală (pardon: stadion), de orice dimensiuni, dar din resurse proprii şi din donaţii. Utilizarea banilor publici înseamnă şi folosirea unor resurse colectate de la mulţi dintre cei care nu doresc direcţionarea taxelor şi impozitelor lor către această construcţie de proporţii uriaşe, lucru care este imoral şi ilegal.
Singura posibilitate de a repara această nedreptate este introducerea urgentă a unui impozit sportiv, a cărui plată să fie făcută voluntar de către cei interesaţi de activităţile fizice şi de recreere şi din care să se recupereze, în anii care vor urma, costurile National Arena. De această taxă ar urma să fie scutiţi cei ce se declară indiferenţi faţă de fenomenul sportiv. Aceştia îşi pot direcţiona voluntar procentul corespunzător de taxare către finanţarea, de pildă, a unor festivaluri ale berii, ale clătitelor sau brânzei.
3. Fotbalul este noua religie. Acesta pare un argument mai puţin puternic decât primele două, însă, fiind unul ideologic, le întemeiază de fapt, după cum veţi vedea, pe precedentele, mult mai tehnice.
Cred că putem fi de acord, credincioşi ori atei, asupra faptului că fanatismul sportiv, mai ales cel fotbalistic, este una dintre cele mai puternice forme de religiozitate din lumea contemporană occidentală. Meciurile de fotbal oferă ocazia unui ritual aproape liturgic, desfăşurat săptămînal şi oficiat de membrii unei caste de elită, purtători de uniforme ale căror culori trezesc pasiuni iraţionale. Scandările repetate aproape aidoma, ca nişte rugăciuni, cîntecele şi imnurile intonate în cor, mîinile ridicate spre cer, fumul şi arderile de tot pirotehnice, toate oferă un spectacol cu inconfundabile trăsături de religiozitate. Fanii au, asemeni credincioşilor unei religii, convingeri de nesmintit, trec ca şi ei prin perioade de post (pauza competiţională sau dintre cele două tururi) sau de dulce (zilele de miercuri şi joi rezervate Ligii Campionilor). Fotbalul are parte chiar de sacrificii ori de sinucideri ritualice. Şi mă opresc aici, pentru că există o întreagă literatură antropologică despre acest fenomen. Voi mai invoca (sic) totuşi încă un fapt: dacă pretutindeni în lume (cel puţin în cea creştină) există trei categorii profesionale (minerii, marinarii şi militarii) cu o înclinaţie specială pentru de religiozitate, în România, dar şi în alte ţări (latino-americane mai ales), acestor categorii li se adaugă fotbaliştii. Aţi observat, desigur, cît de multe cruci şi metanii fac fotbaliştii români la intrarea pe teren şi cît de multe cruci şi figuri sacre îşi tatuează pe trup.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
