“Gata, ai incheiat serialul atat de repede?” imi scrie un amic. Are dreptate, n-ar trebui sa ma grabesc. Imi fac mea culpa, nu doar Iliescu a fost succesorul lui Nicolae Ceausescu, ci si Petre Roman. Era in decembrie 1989, imediat dupa prabusirea regimului comunist la Bucuresti, cand m-a sunat ziaristul David Binder de la “New York Times”. Avea nevoie de informatii despre noul premier roman, asemeni lui Ion Iliescu, presupusa “emanatie” a revolutiei. A “revolutiei spontan organizate”. A “placintei” care a”a fost gatita pentru noi, nu ca s-o manance altii”. I-am povestit ce stiam, si nu erau putine lucruri, despre familia Valter si Hortensia Roman, despre trecutul cominternist si despre pozitiile in aparatul totalitar din Romania. A aparut un articol cu titlul “An Aristocrat Among the Revolutionaries”.
http://www.nytimes.com/1989/12/27/world/upheaval-in-the-east-leadership-an-aristocrat-among-the-revolutionaries.html
Premierul “emanat”, simbol a ceea ce putem numi sentimentul de absolut entitlement al birocratiei comuniste, de indrituire quasi-ereditara de a beneficia de putere, a fost furibund. Mai ales ca se afla in plin exercitiu de negare a originilor sale. Ca si parintele sau, se jura ca este un mare patriot, urmas al pandurilor lui Tudor, al lui Balcescu, al lui Nicolae Titulescu si, mai nou, chiar un anticomunist “pur si dur” (atitutdine pastrata pentru consum intern). Se pretindea, omul cu puloverul rosu, exponentul protestului eroic al strazii impotriva ineptei, criminalei dictaturi bicefale, pe cale sa devina tricefala. Atent la conexiunile vestice, se jura ca este un om al stangii democratice (muzica pentru urechile lui Mitterrand si ale lui Felipe Gonzales). Excelent vorbitor de rusa, ii promitea lui Gorbaciov liniste si pace intr-o Romanie pe care doar “golanii” o doreau instabila. Caz clasic de impostura, de travesti, de mascarada. Asemeni lui Iliescu si Brucan, Petre Roman a asigurat, prin toate actiunile sale de dupa 22 decembrie 1989, prelungirea puterii nomenklaturiste. A fost cel care,in primavara anului 1990, in vilade la Snagov,a semnat decizia de aprobare a publicarii revistei lui Eugen Barbu si Corneliu Vadim Tudor,”Romania Mare”, una dintre cele mai poluante si nocive voci din spatiul public romanesc. A facut-o pentru ca acesti tribuni ai ceaisismului i-au fagaduit sprijin impotriva aeversarilor politici gen Ana Blandiana, Corneliu Coposu si Ion Ratiu. Adevarul istoric este ca echipa Iliescu-Roman a detestat pluralismul si a incercat sa asfixieze societatea civila. Cand a inceput sa adopte masuri pe linia liberalismului economic, in 1991, Petre Roman a fost azvarlit la pamant, printr-o regizata mineriada, precum o masea stricata. I s-a acceptat “depunerea mandatului” prezentata drept demisie. De fapt, a fost demis. In 1990 scrisesem in “Romania Libera”, la invitatia Mirelei Roznoveanu, un articol pe care mi-ar place sa-l republic. Era vorba de Petre Roman si se intitula “Angoasele nomenklaturii”. Cand a incercat o timida despartire de nomenklatura, premierul a devenit ex-premier.
Despre Petre Roman am scris de mai multe ori, inclusiv o recenzie in revista “Le Point”, reluata in “22″, in 1992, la cartea sa de memorii “Le devoir de liberte” in care luminam anumite stranii ambiguitati si distorsiuni. Textul meu se intitula “Le desir de mensonge” si a fost propus revistei spre publicare de catre regretatul filosof politic Jean-Francois Revel. Nu am fost coleg cu Petre Roman, nu am amintiri personale din anii 60 in afara de faptul ca il vedeam rar in anii copilariei mele, pe vremea cand tatal sau si tatal meu lucrau impreuna la Editura Politica. Am facut schimburi de timbre, eu imi amintesc de ele, m-a fraierit, mi-a luat colonii si mi-a dat in schimb marci postale ale inexistentului stat Maluku Selatan. Petre contesta acest lucru. So be it. Este mai mare cu sase ani decat mine, a terminat Liceul “Petru Groza”, a fost coleg cu Iuri Chisinevschi (fiul lui Iosif si al Liubei), Vladimir Socor (fiul lui Matei Socor, compozitor oficial al stalinismului romanesc, autorul muizicii Imnului de Stat al RPR, si al primei sale sotii, Rozica), Gelu Apostol (fiul lui Gheorghe si al Melitei), Gheorghe (Gyuri) Sencovici (a incetat din viata acum cativa ani, a fost casatorit cu Margareta Paslaru) si altii. Despre Valter Roman cititorii pot gasi un lung eseu in cartea mea “Arheologia terorii” (editura Curtea Veche, 2008, editia a III-a, revazuta si adauguita, cu postfata de Cristian Vasile). A scris si Vladimir Socor un text foarte interesant la moartea lui Valter Roman, a fost transmis, ca si articolul meu, la “Europa Libera” in 1983. A fost un personaj important al comunismului din Romania sub Ana Pauker, Dej si Ceausescu, biografia sa figureaza si in “Raportul Final”. Despre Valter Roman am vorbit mult, de-a lungul anilor, cu parintii mei, cu sora mamei mele (Cristina Luca), cu sotul ei (Mihail Boico), cu inginerul Carol Neumann (amic cu Petru Navodaru, cu Belu Zilber si cu Patrascanu), cu Sanda Sauvard (prietena mamei mele care a lucrat ca farmacista in spitalul Brigazilor Internationale), cu Mihai Botez, cu Aurel-Dragos Munteanu.
Citeste tot articolul si comenteaza peContributors.ro
