Am fost barbat in casa de cand ma stiu. Dupa ce tata nu a mai fost, mama mi-a spus ca acum sunt mana care tine casa si mi-am luat sarcinile in primire. Reparam telefonul, schimbam becuri, bateam cuie. Asta dupa ce le-am stricat inainte. Mi-am facut mana stricand trenuletul si masinuta de politie primite de Craciun. Am luat surubelnita si am inceput sa desfac, vroiam sa vad cum functioneaza, care e mecanismul. Urmatoarea provocare a fost sa pun toate piesele la loc si sa mearga. Evident nu mi-a mers din prima, dar am insistat si intr-un final am reusit. Am stricat masinuta si am facut-o sa mearga.
La 15 ani am rugat-o pe mama sa imi cumpere un letcon. I-am spus ca e o scula de care am nevoie in casa, in caz ca se strica ceva. Mi l-a cumparat. Am umplut toata casa de cositor, lipeam orice imi cadea in mana. Mi-aduc aminte, cred ca avem 17 - 18 ani, ca m-am inchis in camera mea si nu am iesit 3 zile. Mama baga capul pe usa, vedea ca mesteresc si ma lasa in pace. Cred ca era sambata, ca mama era acasa, cand am iesit victorios din camera. Imi facusem dintr-un casetofon stricat si un radio un magnetofon. Gasisem la un prieten o revista care iti arata ce si cum trebuie sa fac, am dat o curea de piele la schimb pentru cateva piese de care avem nevoie si asta a fost. Aveam mag-ul meu, facut de mine. Cred ca atunci am facut petrecere la mine acasa. Avea mama o prietena care lucra la Radio si mi-a adus cateva role cu muzica si mi-a facut cadou o boxa.
Pentru ca aveam nevoie de bani, am spus in stanga si in dreapta ca eu stiu sa repar lucruri. Am inceput cu televizorul unui vecin si apoi din recomandare in recomandare imi faceam sigur rost de banii de buzunar si inca un surplus, cat sa ii cumpar mamei un buchet de flori.
Aveam 22 de ani cand a venit Revolutia. Terminasem liceul, dar nu dadusem la facultate. Ma tot gandeam ca nu pot sa traiesc toata viata reparand televizoare si pick-up-uri. Vroiam sa urmez o facultate care sa faca din hobby-ul meu o meserie serioasa, vroiam sa invat si sa fac cercetare. Am dat la Mecatronica si Robotica la Cluj. Am plecat de acasa cu o pereche de blugi, un borcan de zacusca facuta de mama si o surubelnita. Acolo mi-am dat seama ca ceea ce facusem eu pana atunci era o joaca de copil. Cercetarea, sistemele, echipamentele, tehnicile de calcul, pe toate le-am invatat si le-am aprofundat ajungand sa imi dau licenta cu o lucrare care ulterior a fost realizata 100% de catre cei de la uzinele Mioveni.
Acum lucrez intr-un centru de cercetare in robotica. Ma uit din cand in cand la cutia mea cu scule din copilarie, la letconul si surubelnita cea veche, la magnetofonul facut de mine in tinerete. Mi-am urmat un vis si nu m-am plafonat in surubareala care imi aducea cativa banuti cand aveam 20 de ani. Hobby-ul pe care il am m-a tras de maneca si mi-a spus ca pot mai mult. Mi-am urmat si dezvoltat o pasiune care ma face sa fiu mandru de mine in fiecare zi.
Fa primul pas si vizioneaza filmuletele de mai jos. Descopera povesti de viata in care pasiunea meseriei se impleteste armonios cu sentimentul implinirii. Afla cum poti sa-i oferi copilului tau resursele necesare pentru cariera pe care si-o doreste.
si acul sunt programator :D sun totusi putintel mai tanar nu pot sa ma laud cu un post impresionant... speram peste 10 ani :D
Autorul uita sa vorbeasca despre golul imens din sufletul fiecarui om care reuseste in cariera.
Asha fac toti. Ca sa dea impresia celorlalti ca sunt fericiti. Ca si cum ar spune :"Da, asta e drumul!Fa si tu la fel".
Societatea in general, si toti profii, din gimnaziu pana la master/phd ne invata ca reteta succesului e viata pe care au avut-o ei. Esti destept = fericit.
Nimic mai fals. De fapt Esti destept = esti plin de teorii despre cum ar trebui sa fii fericit. Dar asta nu e fericire.
Si niciodata un specialist nu va zice am mai luat niste piese si am facut asta.E doar o compunere, autorul nevand legatura cu domeniul.
Cariera de succes nu vine doar asa pentru ca esti tu bun in ceea ce faci. E nevoie de cunostinte, noroc si multe altele. Exceptie fac elitele dar nici pentru ei nu e asa simplu.
Mai multe puteti afla din cartea editata de Humanitas ,
autor Stefan Klein (Germania) , titlu "Formula Fericirii" .
Cu stima ,
Cititor
au trecut anii si am terminat facultatea de Automatica si Calculatoare.
de 9 ani lucrez in IT. intimplarea a facut sa fiu tot timpul angajat la corporatii, unde mare lucru nu inveti si in general esti privit ca o furnica dintr-o colonie imensa. corporatia nu te vede ca pe un individ, ci ca parte a ceva imens, care are valoare doar privit in acest fel.
am invatat un limbaj de programare in locul altuia (cine e in domeniu stie ca asta nu e variatie asa cum nu e trecerea de la Logan rosu la Logan gri), am invatat sa fac rapoarte frumoase pentru manageri care judeca totul in procente, am fost la team buliding-uri destul de fortate si impreuna cu oameni cu care poate aveam sau poate nu aveam ceva in comun. am dat interviuri care imi lasau senzatia ca particip la concursuri de minciuni: cine minte mai tare si mai frumos, eu sau ei? am ajuns sa invat ca nu tot ce zboara se maninca (postul care in descrierea de pe eJobs pare perfect poate fi de multe ori mai rau ca cel de acum).
ingineria ultimilor decenii s-a schimbat mult. nu mai exista "copilul minune", specia a disparut prin anii '80. acum exista proiecte gigantice (care vor deveni "si mai" gigantice), cu echipe de sute sau chiar mii de ingineri care de multe ori consuma mai mult timp facind rapoarte si statistici decit inginerie per-se.
pentru mine in acesti ani a existat o singura constanta: speranta ca intr-o zi nu va fi asa si ca poate voi ajunge sa fac cu adevarat ce-mi place, sa invat in adevaratul sens al cuvintului.
o fi fiind cinic, pesimist ce scriu. nu stiu. mi-am urmat oare visul? voi ce parere aveti?