În secolul al XIX-lea, când gânditori europeni începeau să elaboreze principiul economic al diminuării utilității marginale, probabil că nu se gândeau la implicațiile lui într-o comandă la restaurant. Dar, cu aproape 200 de ani mai târziu, munca lor te poate ajuta la cină.
Conceptul de bază este: cu cât consumi mai mult dintr-un produs, fiecare unitate succesivă tinde să-ți aducă tot mai puțină satisfacție – utilitate, în termeni economici – decât cea anterioară.
Recent, Adam Mastroianni, cercetător postdoctoral la Columbia Business School, a invocat această idee pentru a explica de ce o „rundă de beri” este mai satisfăcătoare decât un pahar mare dintr-un singur sortiment.
(O rundă de beri, „beer flight”, este în SUA o serie de patru pahare de 175-200 ml din beri diferite – ca lager, amber, IPA și stout – în loc de tradiționala „pint” de 450 ml.)
„Prima înghițitură este mereu cea mai bună înghițitură”, spune el, „așa că o rundă îți permite să ai mai multe prime înghițituri în loc de una singură.”
Același principiu se aplică și la mâncare: dacă prima jumătate dintr-o mâncare este mai satisfăcătoare decât a doua, de ce să nu comand două prime jumătăți din feluri diferite, în loc de unul singur? Cu alte cuvinte, împarte mâncare cu cine dorești: așa vei avea mai multe prime înghițituri.
Diversificarea te poate elibera de indecizie atunci când parcurgi un meniu de restaurant cu propuneri care par la fel de atrăgătoare.
Paul Freedman, istoric la Yale și autor al cărții „Restaurants That Changed America”, spune că în urmă cu secole, împărații chinezi dădeau banchete cu sute de feluri de mâncare, iar în secolul al XV-lea s-au servit duzini de specii de pește la o sărbătoare regală.
Trebuie totuși evitate „porțiile mici” oferite în unele restaurante, care sunt invariabil scumpe și nesatisfăcătoare, în favoarea porțiilor normale pe care să le împarți cu altcineva.
Și această metodă are aspecte negative și limitări. Oamenii pot avea diferite restricții alimentare sau bugetare și mai sunt și feluri din care n-ai vrea să cedezi.
Iar cineva povestește că era mulțumit de peștele lui, până și-a dat seama că-i place mai mult cotletul de porc al fratelui: „Peștele a căpătat un gust trist.”
Dar sunt mult mai numeroase situațiile în care mesenii pot ajunge la comenzi agreabile reciproc, care-i mulțumesc mai mult decât dacă fiecare ar fi luat un singur fel. Poate fi regula, nu excepția.
De fapt, în mai toată istoria, oamenii mâncau același lucru ca și ceilalți. Inovația majoră a restaurantelor, survenită spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, a fost ca fiecare să poată comanda ce dorește, povestește Freedman.
Azi, unele oferă și „mese de familie”, în care totul se poate împărți. Dar nu toate sunt înclinate să-i ajute pe cei care doresc să împartă între ei.
De aceea, oamenii trebuie să apeleze la farfuriile deja folosite sau să ceară unele curate.
Unele restaurante arată chiar și mai multă înțelegere pentru cei care nu vor să se limiteze la un singur fel de mâncare: amenajează un bufet, care înseamnă practic mâncăruri împărțite la voie, sau servesc în mod obișnuit desert cu mai multe lingurițe.
Dar o lume în care împărțitul mâncării ar fi regula ar reprezenta o schimbare nu numai în logistică, ci și în valori. Pe când paradigma un-om-o-mâncare prețuiește opțiunea individuală - și poate chiar și noțiunea de proprietate privată – împărțirea promovează compromis și negociere.
Poate fi complicat, dar răsplata este varietate, mai mult spirit colectiv și utilitate suplimentară.
Sursa: The Atlantic, EconStor
6
1
