Intrucat nu sunt membru al actualului CSAT, unde, probabil, a fost aprobat mandatul cu care dl. presedinte a participat la reuniunea Consiliului UE, si nici confident al domniei sale, nu pot sti care au fost cauzele pentru care, prin vocea domniei sale, Romania a adoptat pozitia de a nu sustine o interventie militara in Libia. Cel mult, pot face anumite presupuneri, care nu pot exclude deci posibile erori de apreciere. Sper sa nu fie multe si nici mari.
1. Primul lucru pe care l-as mentiona este ca Romania nu a adoptat o pozitie singulara, ci, desi nu a sustinut pozitiile Frantei si Marii Britanii, s-a situat de partea Germaniei si a altor state participante la Consiliu. Romania s-a situat, deci, in “pluton”, adoptand pozitia acestuia, prefigurata deja de la intalnirea informala a ministrilor apararii din tarile membre NATO: neinterventie, monitorizare, apel viguros la adresa regimului libian de a inceta actele de violenta impotriva poporului libian.
Notele specifice din pozitia romaneasca par a fi cele legate de nereprezentativitatea Consiliului de la Benghazi, motivata, in primul rand, prin prezenta unui fost membru al cabinetului libian in fruntea acestuia si, cel mai important, datoria libiana catre Romania, pe care dl. presedinte a anuntat ca o va urmari in orice conditii, mai ales dupa ce se linistesc lucrurile.
Referitor la nerecunoasterea Consiliului de la Benghazi, sa nu uitam ca aceasta pozitie – impartasita si de altii, atat in reuniunea NATO, cat si in Consiliul UE – a fost luata intr-un moment in care sansele ca regimul libian sa infranga rezistenta armata a rebelilor sunt, in opinia mea, de cca. 75%!?
In plus, pentru a schimba raportul de forte de pe teren este nevoie de o interventie militara – sub o forma sau alta – pe care majoritatea statelor membre NATO si UE nu o sustin la acest moment. Probabil ca tocmai de aceea, in ciuda afirmatiei ca “factorul timp este esential” (vezi declaratia Secretarului General al NATO), indeplinirea celor trei conditii pentru o interventie militara formulate atat de NATO, cat si de UE (existenta unei necesitati evidente, a unei decizii exprese din partea Consiliului de Securitate al ONU si sprijinul statelor arabe) va lua destul timp, ceea ce, daca tendinta actuala, care este in favoarea regimului, se mentine, va permite victoria acestuia asupra rebelilor. Ori, a te impotrivi invingatorului, cand acesta se apropie de victorie poate fi catalogata drept o “eroare politica majora”, ca sa folosesc termenii utilizati expres de dl. presedinte.
Particularizat, sansele recuperarii datoriei noastre de la actualul regim – cu care se presupune ca se discuta deja de catva timp si s-or fi inregistrat si anumite progrese – sunt mai mari, decat cele ale obtinerii ei de la noile autoritati, despre care nu stim nici cand vor fi instalate si nici ce parere vor avea despre datoria respectiva …
Al doilea lucru: poate sunt si alte interese romanesti, pe care eu nu le cunosc, care au putut juca vreun rol, interese legate atat de Libia, cat si de alte state arabe care nu vad cu ochi buni o interventie militara contra regimului libian actual. Mai mult, daca fac o paralela cu situatia relativ similara in care Romania s-a aflat vis-a-vis de interventia impotriva Iraq-ului dupa invazia din Kuwait din 1990, nu este exclus ca tara noastra sa fi primit mesageri sau mesaje din partea conducerii libiene si/sau altor state arabe, care sa ne solicite sa nu sprijinim o interventie impotriva regimului libian.
2. In suma, conform celor declarate mai sus, daca sansele sunt ca regimul libian sa infranga rebeliunea – care nu poate reusi decat in conditiile unui sprijin militar din afara, pe care cei care il pot acorda, nu par sa fie dispusi sa o faca – sunt in crestere, nu vad ca o pozitie contrara sa fie mai buna decat cea adoptata.
Pentru tarile NATO si UE, inclusiv Romania, ramane, desigur sa explice diferenta dintre vorbe – condamnarea dura a regimului libian – si fapte – retinerea de la orice interventie in sprijinul rebelilor. Personal, cred ca aceasta se va dovedi in timp o pierdere in fata publicului arab doritor de libertate si prosperitate, cat si a noilor autoritati din tarile unde revolutia a reusit rastunarea regimurilor autoritare existente anterior.
In plus, cred ca inactiunea, mai ales a NATO, in aceasta situatie, chiar daca motivata logic, demonstreaza ca Alianta a balansat dintr-o extrema – disponibilitatea de a actiona – in alta extrema – aceea de a se feri de alte interventii. Aceasta situatie, in opinia mea, va fi interpretata de adversarii organizatiei ca o pierdere de credibilitate (cu toate ca, trebuie sa recunosc, era greu de asteptat ca, dupa Iraq, in tarile NATO, in primul rand SUA, sa mai existe disponibilitatea de a se implica intr-o alta operatiune militara de proportii in lumea araba).
In ce priveste UE, desi este corect ca, daca vine vorba de declararea si punerea in aplicare a unei zone de interdictie aeriana, nu Uniunea, ci NATO are capacitatea necesara, se confirma inca o data ca, atunci cand este solicitata sa actioneze decisiv, nu este dispusa sa o faca, ceea ce, in timp, va pune sub semnul intrebarii mai ales clauza din Tratatul de la Lisabona similara articolului V din Tratatul NATO, de asistenta militara in cazul in care unul din membrii este atacat. Pastrand proportiile, Georgia (desi nu se califica stricto sensu) ne-a spus multe in acest sens inca din 2008 …
3. Daca privim declaratiile publice de dupa cele doua reuniuni, a NATO si a UE, rezulta ca ambele organizatii sunt hotarate sa colaboreze una cu alta in situatia nou creata nu numai in Libia, ci in Africa de Nord si dincolo de aceasta, confirmand ceea ce am scris inca de la debutul evenimentelor din Egipt pentru US Atlantic Council – respectiv ca vom asista la o intarire a raporturilor trans-atlantice, venita intr-un moment in care exista pericolul ca, sub influenta mutarii ateniei SUA spre Asia de Est, acestea sa piarda din relevanta.
In ce priveste Statele Unite, cred ca noua situatie din Africa de Nord le determina sa procedeze la un nou exercitiu de re-echilibrare, in mijlocul unui proces mai amplu de cautare a unui nou echilibru provocat de mutarea centrului de greutate al sistemului international din zona transatlantica in Asia de Est. Iar aceasta, in conditiile in care economia americana iese mult mai greu decat se anticipa din criza in care se afla, iar cresterea pretului petrolului, daca se mentine, va incetini si mai mult acest ritm si asa lent … In concluzie, cred ca “farfuria” Statelor Unite este deja plina, iar actuala administratie trebuie sa se ridice la nivelul asteptarilor – sub aspectul viziunii si hotararii de actiune – create in lumea de-a lungul celor sapte decenii de suprematie americana.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
